Există momente în care presa își face datoria. Și există momente în care, convinsă de propria misiune salvatoare, începe să forțeze uși care, într-un stat de drept funcțional, ar trebui lăsate să se deschidă procedural, nu mediatic.
Cazul verificărilor disciplinare declanșate la nivelul Inspecția Judiciară după materialele publicate de Recorder este un astfel de moment de graniță.
Nu discutăm aici fondul acuzațiilor. Nu despre asta este vorba. Discutăm despre presiune, despre calendar, despre insistență publică în timpul unei proceduri în derulare și despre o întrebare simplă, dar incomodă: unde se termină dreptul legitim al presei de a informa și unde începe imixtiunea într-un proces instituțional?
În mod paradoxal, publicația care reclamă lipsa de independență a justiției pare să fie deranjată tocmai de un mecanism clasic de independență: timpul procedural.
Verificările Inspecției Judiciare nu sunt anchete jurnalistice. Ele nu funcționează pe baza „surse apropiate dosarului” și nici pe imperativele audienței. Ele funcționează pe procedură, audiere, contradictorialitate și confidențialitate. Exact acele elemente care lipsesc, structural, din jurnalism.
A cere, zi de zi, explicații publice despre cine a fost audiat, cine nu, ce s-a verificat și ce nu, în timp ce controlul este în curs, echivalează cu a spune: „Vrem independență, dar doar dacă ne convine ritmul și concluzia.”
A continua să publici articole cu titluri care sugerează deja concluzia („sabotaj”, „blocaj”, „mușamalizare”) înainte de finalizarea verificărilor ridică problema serioasă a unui scenariu în care presa nu mai documentează un proces, ci încearcă să îl conducă. Iar aceasta, scuzat să ne fie, nu este investigație. Este campanie.
Când o instituție de presă ajunge să publice ordine interne din cadrul Inspecției Judiciare, emise în proceduri disciplinare aflate în plină desfășurare, fără a devoala vreo ilegalitate, vreo încălcare procedurală sau vreo probă de abuz, se pune inevitabil întrebarea: ce anume se dorește demonstrat? Accesul? Influența? Faptul că „suntem cu ochii pe voi”? Ordinele respective nu ascund nimic, nu consfințesc nimic ilegal și, la finalul verificărilor, ar fi devenit oricum publice. Publicarea lor în acest moment nu aduce valoare informativă reală, ci transmite un mesaj de forță simbolică, unul care nu mai ține de informare, ci de semnalizare. Un mesaj de genul „știm ce faceți, știm când, știm cum”. Or, presa nu ar trebui să funcționeze ca un reflector pus pe mâinile unei instituții aflate în lucru, doar pentru a-i aminti că este observată, mai ales atunci când observația nu relevă nicio neregulă, ci doar încearcă să creeze presiune acolo unde procedura cere discreție.
În acest punct nu putem să nu ne întrebăm dacă unele „coincidențe” nu sunt, de fapt, parte dintr-o campanie mai amplă. În paralel cu presiunea publică asupra IJ, ministrul justiției, cel care urmează să propună viitorii șefi ai DNA, este acuzat de plagiat chiar de aceeași zonă mediatică care astăzi explică, doct, cum se dau ordinele în Inspecție și cum ar trebui să verifice IJ.
Este legitim să ne întrebăm dacă nu cumva întreaga mascaradă servește unui scop mai puțin declarat: crearea unui climat de presiune pentru ca anumiți oameni să fie puși sau, dimpotrivă, să nu fie puși. În acest context, ipoteza că Inspecția Judiciară refuză să joace într-o piesă scrisă dinainte nu mai pare deloc absurdă. Poate că oamenii își fac, pur și simplu, treaba. Iar dacă unii au favoriți, susținerea acestora nu ar trebui să se manifeste prin discreditarea competiției și prin forțarea verdictelor înainte ca procedurile să se fi încheiat.
Comentează