Documentarul Recorder „Justiție capturată” a declanșat o dispută publică între redacție și conducerea Curții de Apel București (CAB), iar miezul ei, dincolo de fondul acuzațiilor, a devenit o chestiune de etică jurnalistică: a existat sau nu a existat un drept real la replică înainte de publicare?
În „Informarea publică” emisă marți, 5 ianuarie, de CAB, instituția afirmă explicit că „instanța nu a fost solicitată să își exprime punctul de vedere anterior difuzării materialului cu privire la aspectele punctuale ce vizau Curtea”, deși ar fi fost „necesară” o astfel de solicitare pentru informare „completă și echilibrată”.
Recorder a replicat că au trimis, în noiembrie 2025, cereri de interviu către președinta CAB și doi vicepreședinți și că solicitările au fost refuzate, publicând inclusiv un răspuns oficial datat 21 noiembrie 2025. O asemenea cerere generică a fost trimisă și la ÎCCJ, refuzată și ea din același motiv, după cum a confirmat instanța în urma unei solicită formulate de stiripesurse.ro.
„Drept la replică” în manualele de jurnalism: Nu o invitație, ci informația necesară pentru a răspunde
Manualele și ghidurile editoriale serioase sunt foarte consecvente când afirmă că dreptul la replică nu se reduce la „am cerut un interviu”, ci presupune ca persoana/instituția vizată să știe, suficient de clar, la ce anume trebuie să răspundă.
Ghidul BBC dedicat dreptului la replică spune că trebuie oferit „un rezumat al acuzațiilor și criticilor semnificative” și că „persoana vizată de acuzații trebuie să înțeleagă pe ce bază sunt formulate acestea” și să aibă „detalii suficiente pentru a da un răspuns informat”.
În același registru, ghidul Ofcom (autoritatea de reglementare în audiovizualul britanic) formulează standardul de fairness fără echivoc și prevede că persoanelor vizate „trebuie să li se furnizeze informații suficiente cu privire la argumente și probe... pentru a le permite să răspundă în mod corespunzător”.
De ce „interviul în orb” nu acoperă deontologic dreptul la replică
Recorder scrie că, în cererile de interviu, au „precizat că principalul scop al interviului vizează deciziile administrative” și că prin asta se refereau la delegări și schimbări de completuri, adică „fix aspectele punctuale” invocate ulterior de CAB. Asta arată o intenție de a include poziția conducerii, dar nu demonstrează, de la sine, că a fost oferit dreptul la replică.
Într-o investigație care formulează acuzații serioase (inclusiv despre efecte în dosare de corupție), diferența dintre „vrem un interviu despre decizii administrative” și „iată acuzațiile concrete și baza lor, spuneți-ne unde greșim” este exact diferența dintre invitație și drept la replică. Manualele arată chiar că nu e obligatoriu să predai probele brute, însă trebuie să descrii acuzațiile și baza lor suficient cât partea vizată să poată răspunde informat.
În limbaj românesc, dacă nu spui acuzațiile, ceri practic o „apărare în orb”. Sintagma apare chiar într-un ghid ActiveWatch despre practici și apărări, ca formulă pentru situațiile în care ți se cere să răspunzi fără să știi concret la ce.
A doua greșeală: insistența că dreptul la replică „a fost oferit”
E perfect posibil ca o instituție să refuze dialogul, iar jurnalistul să meargă mai departe, consemnând corect refuzul. Dar tocmai aici contează precizia. Să spui „am încercat să obținem un interviu și au refuzat” nu e același lucru cu „le-am oferit drept la replică” atunci când nu ai livrat către partea vizată rezumatul acuzațiilor și termenul realist pentru un răspuns.
Reuters Handbook, într-un pasaj clasic despre echilibru și acuzații, spune că există „o obligație de corectitudine de a oferi subiectelor acestor povești posibilitatea de a-și expune punctul de vedere”.
În aceeași logică, codul IPSO cere „o oportunitate echitabilă de a răspunde la inexactități semnificative” atunci când e rezonabil cerut.
Cu alte cuvinte, „oportunitatea” nu e formală și nici decorativă, ci trebuie să fie utilizabilă, adică să poți răspunde la ce te acuză materialul.
Dacă Recorder a trimis solicitări târziu în proces (noiembrie 2025, la sub o lună de publicare, după luni de documentare, cum indică însăși cronologia publică a conflictului), atunci era, realist, momentul în care acuzațiile erau deja conturate și puteau fi comunicate în formă de sinteză, fără a compromite surse sau probe. Poți proteja sursele, dar trebuie să dai suficientă descriere ca răspunsul să fie informat.
Credibilitatea investigației se apără și prin procedură
Recorder a făcut, pe fond, jurnalism de impact și a suportat presiune publică. Tocmai de aceea, când discuția ajunge la dreptul la replică, standardul trebuie să fie la fel de „de manual” ca documentarea. Când spui „am oferit drept la replică”, dar în practică ai oferit doar o cerere generală de interviu, riști să pierzi exact capitalul de încredere pe care investigația îl cere.
Greșeala Recorder, așa cum reiese din propriile descrieri ale demersului, nu e că „n-au cerut nimic”, ci că au confundat, public, cererea de interviu cu oferirea dreptului la replică în sens deontologic. Se poate întâmpla, poate fi chiar scuzabil, dar în acest caz nu mai are rost să susții că ai oferit părții vizate posibilitatea de a răspunde acuzațiilor.
Iar dacă privim mai atent și la personajele intervievate de Recorder în documentar, putem vedea că jurnaliștii s-au rezumat la dialoguri fie cu persoane nemulțumite că nu au mai avansat în carieră, fie cu activiști deja cunoscuți pentru zbaterile lor publice în susținerea unor interese de gașcă. Astfel de detalii contează când ne aflăm într-o situație în care publicul trebuie să aleagă ce să creadă: afirmațiile dintr-un material de presă sau comunicările oficiale ale unor instanțe. Ba chiar devin cruciale când actori politici intervin și revendică legitimitate în decizii în baza unei anchete spectaculoase, dar unilaterale.
Comentează