În actualul context politic și economic, în care se pare că resursele de bază devin din ce în ce mai râvnite, mai rare sau mai greu de gestionat, vorbim tot mai des despre apă. Din păcate, însă, aproape întotdeauna doar când apare o criză: secetă, inundații, restricții, probleme de alimentare.
De ce ajungem mereu să discutăm despre apă abia când ceva nu mai funcționează, am încercat să aflăm, din nou, de la Lector Univ. Dr. Ing. Cătălin-Vlăduț Popescu, președintele Comitetului Român al Marilor Baraje, cadru didactic la Facultatea de Hidrotehnică a Universității Tehnice de Construcții București și unul dintre cei mai consacrați oameni de știință români în domeniu, la nivel internațional.
Expert internațional: „Ne jucăm cu focul”
SPS: Domnule Profesor, reluăm dialogul nostru, în contextul în care, din ce în ce mai des, apar în spațiul public scandaluri privind barajele României, alimentarea cu apă a populației sau blocaje administrative pe diverse paliere. Care e cauza?
CVP: Fără vreo pretenție tehnică, am să vă dau un răspuns banal: accesul la apă este una dintre acele realități pe care societatea modernă le ia de bune. Cât timp curge la robinet, cât timp orașul nu este inundat, iar câmpul încă produce grâne, pare că totul vine natural. Numai că lucrurile nu stau deloc așa.
SPS: Da, e un răspuns frust și oarecum intuitiv. Dar v-aș ruga să detaliați.
CVP: Ei bine, după cum am discutat și anul trecut, în conversația noastră în spatele apei la care avem acces, pe diverse căi, există o întreagă lume de calcule, decizii, lucrări, sisteme, exploatări, și, mai ales, oameni. Baraje, acumulări, aducțiuni, stații de pompare, prize, diguri, regularizări, monitorizare. Astfel, apa nu este doar o resursă vitală. În spatele ei se află o întreagă infrastructură critică.
SPS: Când spuneți „infrastructură critică”, unii ar putea crede că este o formulare exagerată. Sau prea puternică.
CVP: Mi-aș dori să fie așa. Dar nu este deloc. Pentru că, în acord cu orice definiție, din orice literatură de specialitate, infrastructura critică vizează mecanismele care asigură funcțiile vitale ale societății și indivizilor, în sensul sănătății, alimentației, siguranței și nu numai.
Or, fără apă gestionată corect nu ai acces sigur al populației, nu ai agricultură predictibilă, nu ai protecție reală la inundații, nu ai echilibru energetic, și, implicit, nici stabilitate economică sau bugetară.
Așa cum apa este garantul existenței individuale, ea este esențială și pentru colectivități și dezvoltarea acestora.
Atenție la ecologismul nesănătos
SPS: În ultimii ani, au apărut tot mai multe voci care contestă, uneori foarte vehement, marile lucrări hidrotehnice, amenajările energetice, de regulă, din rațiuni de mediu. Există ONG-uri implicate în subiect. Unde este adevărul, din punct de vedere științific?
CVP: Ca de fiecare dată, la mijloc. Iar pentru a înțelege, cred că trebuie făcută o distincție foarte clară.
Există ecologismul serios, necesar, legitim, care pune întrebări corecte și obligă proiectele să fie mai bune, mai prudente, mai bine compensate, mai bine fundamentate. Aceasta este o voce utilă și sănătoasă, care limitează impactul antropic asupra vieții pe Terra.
Dar există și o altă abordare, în care proiectele sunt judecate dintr-o singură direcție, printr-o grilă ideologică simplificatoare, aproape moralizatoare, în care concluzia este dată dinainte, iar discursul este doar selecție de argumente convenabile.
În acest caz nu mai vorbim despre echilibru, ci despre o formă de militantism anti-infrastructură. Iar când infrastructura critică este tratată exclusiv emoțional sau politic, riscul este să pierzi din vedere exact interesul public pe care pretinzi că îl aperi.
SPS: După subiectul Paltinul, asupra căruia ne-ați edificat în ultimul nostru interviu , cel mai recent scandal a fost legat de Mihăileni? În care dintre situații ne aflăm?
CVP: Cazul Mihăileni este un foarte bun exemplu pentru a înțelege cât de ușor poate fi deformată discuția prin subiectivism, atunci când privești o lucrare doar printr-o singură lentilă.
Dacă reduci totul la o cifră energetică modestă și spui: „nu produce destul, deci nu are sens”, ai eliminat deja din analiză restul funcțiilor sale.
Or, un baraj de acest tip nu trebuie privit numai prin prisma energiei. El creează o rezervă de apă, contribuie la reglaj și poate avea rol în reducerea efectelor unor viituri.
În plus, trebuie să fim onești: atunci când o lucrare este realizată într-o proporție uriașă, când corpul barajului este deja executat, când investiția publică a fost deja făcută, iar impactul principal al realizării sale s-a produs în teren, nu mai poți opera cu pledoarii valabile în stadiul de intenție.
Poți și trebuie să reevaluezi, să actualizezi condițiile, să impui măsuri, să verifici conformarea. Dar nu poți ignora o realitate fizică, vizibilă cu ochiul liber de către orice nespecialist, nici să pretinzi că poți cuantifica retroactiv impactul, cu precizie absolută.
Nu la toate barajele componenta energetică este cea mai importantă
SPS: Unii spun, totuși, că dacă rolul energetic este mic, perseverența nu se mai justifică.
CVP: Această abordare este a neștiutorilor, bine sau rău intenționați, nu putem generaliza.
Problema este că nu toate amenajările se judecă după aceeași unitate de măsură.
Așa cum avem amenajări în care componenta energetică este majoră și prioritară, există baraje și acumulări în care aceasta este secundară, dar rolul de stocare, de alimentare cu apă sau de protecție este esențial.
Marea provocare apare când cineva ia o lucrare multifuncțională și o judecă exclusiv printr-un singur indicator, de regulă cel mai ușor de transformat în slogan. Asta nu este analiză tehnică, ci o distorsiune logică și științifică.
SPS: Să rămânem puțin la această diferență. Cum ar trebui privite amenajările cu componentă energetică majoră?
CVP: Mult mai strategic decât am făcut-o în ultimele decenii.
Dacă multe dintre investițiile hidroenergetice mari ar fi fost terminate la timp, pe schemele lor inițiale, cu volumele de înmagazinare prevăzute, probabil că am fi avut astăzi un plus de ordinul câtorva sute de megawați, poate peste 300-400.
Pe lângă cifrele relevante în consumul intern, am fi vorbit și capacitate de reglaj, flexibilitate, stocare și reacție într-un sistem energetic din ce în ce mai tensionat.
Hidroenergia și acumulările joacă un rol extraordinar în actualul context energetic internațional
SPS: Suntem adesea avertizați cu privire la riscurile de blackout.
CVP: Exact cum vă spuneam. În contextul actual, în care crizele energetice ne încearcă mai des și mai dur, a nu înțelege valoarea strategică a acestor amenajări este o eroare foarte costisitoare, ca să fiu prudent și elegant.
Vedem acum foarte clar că regenerabilele duc o parte importantă a consumului mai ales în anumite intervale orare, în special ziua.
Tocmai de aceea ai nevoie de surse care să poată echilibra, compensa și susține sistemul când producția variabilă scade sau când cererea se mută. Aici hidroenergia și acumulările joacă un rol extraordinar.
SPS: Cu alte cuvinte, nu vorbim doar despre producție, ci și despre stabilitate?
CPV: Din păcate, ne jucăm cu focul. Dacă nu acționăm urgent, vom constata că toate problemele de până acum au fost neînsemnate față de ce ne așteaptă.
Amenajările hidrotehnice asigură atât evitarea inundațiilor devastatoare, cât și accesul populației la apă sau alimentare cu energie.
Dacă am fi avut o parte importantă a acestor investiții finalizată și integrată la timp, discuția despre vulnerabilitatea noastră energetică ar fi arătat altfel, cu independență mai mare față de importuri și față de volatilitatea pieței.
Subteranul este una dintre cele mai sensibile resurse la poluare
SPS: Totuși, cum împăcăm adepții protecției mediului? Se vorbește de resurse subterane, pe acvifere. Cum vedeți această perspectivă?
CVP: Cu mare prudență și mult realism. Trebuie explicat să este una dintre acele soluții care sună simplu și liniștitor pe hârtie, dar care, ca sursă unică sau dominantă, poate deveni foarte periculoasă, în primul rând la nivel ecologic.
Subteranul este una dintre cele mai sensibile resurse la poluare. Și tocmai pentru că nu îl vezi, riști să îl tratezi superficial. Odată afectat un acvifer, remedierea este extrem de dificilă, lentă și uneori practic imposibilă într-un termen rezonabil.
În zone miniere sau în areale cu istoric industrial și poluare, riscurile sunt și mai mari. Acolo vorbim despre pericole reale pentru siguranța populației. De aceea, un sistem sănătos nu se bazează dogmatic pe o singură sursă.
Un sistem sănătos înseamnă diversificare, stocare, control, redundanță. Apa de suprafață, gestionată prin acumulări, îți oferă exact această posibilitate de reglaj și siguranță.
Sigur că ne dorim proiecte cu impact minim asupra mediului. Este firesc și absolut corect.
Dar când „impact minim” se transformă în „nu facem nimic niciodată”, intrăm într-o zonă foarte periculoasă. Pentru că lipsa intervenției nu înseamnă automat natură salvată și societate protejată.
De multe ori înseamnă doar că transferi riscul asupra oamenilor și asupra viitorului, riscând ca, la un moment ulterior, să fii nevoit să optezi pentru soluții mult mai păguboase din punct de vedere al mediului.
Iar exemplele din zone slab dezvoltate sau administrate arată exact asta: apa lăsată complet la voia întâmplării nu produce armonie, ci vulnerabilitate, sărăcie și expunere.
SPS: Există totuși și exemple pozitive?
CVP: Aș spune că da. Cred că proiectul Dâmbovița 2035 este unul extrem de frumos și ambițios. Tocmai pentru că încearcă să reconecteze râul cu orașul într-o manieră modernă, cu viziune bazinală, cu sensibilitate urbană, ecologică și comunitară, fără să ignore componenta tehnică.
Este genul de proiect care arată că nu trebuie să alegem între apă, oraș și oameni. Putem să le gândim împreună, în mod integrat și inteligent.
Rolul administrației e să fixeze un cadru corect și predictibil
SPS: Ce rol au autoritățile în acest demers?
CVP: Unul esențial, în mod evident. Din păcate, de mulți ani încoace am constatat blocaje urmanistice și rămâneri în urmă ale administrației. Asta pentru că a lipsit viziunea.
Punctual vorbind, Capitala are nevoie de un plan urbanistic, inexistent azi. Apoi, este obligația decidenților să asigure și să dezvolte infrastructura de servicii publice în acord cu evoluția comunităților.
Noi, ca specialiști în amenajări hidrografice, stăm la dispoziție pentru a ne asigura că evoluția orașului este una sustenabilă. Dar trebuie să fim și întrebați.
SPS: Însă decidenții acuză sau acuzau sectorul imobiliar pentru lipsa armoniei.
CVP: Ceea ce este discutabil. Eu sunt inginer, nu estetician sau arhitect, așa că mă raportez la teoria sistemelor. Mai mulți vectori vor produce întotdeauna o rezultantă.
Astfel, dacă piața cere locuințe, birouri, spații logistice sau mall-uri, nicio administrație nu va putea bloca tendința, pentru că vor apărea supape.
Din păcate, aceste supape vor genera doar soluții de moment, iar afacerile se vor bloca, prețurile vor crește și toată lumea va fi nemulțumită. Altfel spus, nu vom avea nici dezvoltare urbanistică, nici utilități la nivelul timpurilor de azi, nici beneficii fiscale pentru stat.
De aceea, rolul administrației e să fixeze un cadru corect și predictibil, în consultare cu experții și toți stakeholder-ii.
SPS: Cum s-a ajuns aici?
CVP: Toate astea sunt rezultatul acumulării lente a indiferenței. Ani în care nu investești suficient, ani în care amâni reabilitări, ani în care lași specialiștii să dispară, ani în care infrastructura moștenită este fie ignorată, fie atacată superficial, fără să pui nimic serios în loc.
Asta înseamnă un munte de nepăsare săpat de apa lăsată la voia întâmplării, amplificat de interese transformate în lozinci și de o lipsă de responsabilitate față de consecințele reale asupra vieții oamenilor.
Vă mai dau doar un exemplu: o planificare corectă pentru salba de râuri a Capitalei ar putea aduce spații de agrement și siguranță pentru locuitori, o dezvoltare urbanistică modernă și armonioasă, clădiri noi și accesibile locuirii sau afacerilor și, per total, o calitate a vieții mai bună.
Dar pentru asta e nevoie de dialog și deschidere din partea autorităților.
Să nu ajungem că învățăm din crize ceea ce puteam înțelege din timp, cu mintea limpede
SPS: Ați adus vorba de specialiști. Cât de mare este problema formării în acest domeniu?
CVP: Este uriașă. Și cred că încă nu realizăm cât de gravă poate deveni. Infrastructura poate fi reabilitată, modernizată, retehnologizată.
Dar dacă pierzi competența umană, pierzi ceva mult mai greu de reconstruit.
De aceea, unul dintre marile obiective de astăzi trebuie să fie atragerea de oameni noi în zona construcțiilor hidrotehnice, a ingineriei apei, cum începem tot mai mult să o definim.
Este un domeniu extraordinar de important, cu sens, cu impact real, în care lucrezi direct pentru toate serviciile necesare functionarii societatii de la energie la siguranta.
Nu este un domeniu vechi. Este un domeniu de frontieră, chiar dacă lucrează cu realități ce contemporane apariției civilizației umane.
SPS: De ce ar alege un tânăr această profesie?
CVP: Pentru că aici nu lucrezi doar cu formule și desene. Lucrezi cu viața concretă a unei societăți.
Cu apa din orașe, cu siguranța satelor, cu protecția la inundații, cu rezerva strategică de apă, cu energia, cu teritoriul.
Este una dintre puținele profesii tehnice în care vezi foarte clar legătura dintre ceea ce faci și binele public.
Și mai este ceva: dacă vrem să fim o țară rezilientă, trebuie să înțelegem că formarea în ingineria apei - hidrotehnica - este ea însăși parte din infrastructura critică de siguranță națională.
Apa nu este nici doar un decor și cu certitudine nu este un dat. Este rezultatul unui efort continuu de cunoaștere, organizare, construcție și responsabilitate.
Ori o gospodărim inteligent, cu echilibru și curaj, ori vom ajunge să învățăm din crize ceea ce puteam înțelege din timp, cu mintea limpede.
Comentează