Sociologul Vasile Dîncu susține că Donald Trump nu trebuie tratat ca o „anomalie” politică, ci ca un „test” pentru democrațiile contemporane. Dîncu propune o lectură sociologică a trumpismului, definit ca un „dispozitiv coerent de putere” care fragilizează instituțiile fără a le ataca direct, prin controlul atenției, ambiguitate și spectacol.
Dîncu argumentează că Trump nu urmărește stabilitatea instituțională sau coerența programatică, ci dominarea cadrului simbolic și menținerea presiunii asupra regulilor. În această cheie, spune sociologul, Trump „intră pe ușa deschisă de ambiguitate, conflict și atenție”, iar miza reală nu ar fi instituțiile în sine, ci sensul lor public: „Jaful nu este instituția, este sensul.”
Trumpismul ca „gramatică operațională” de putere
În textul publicat pe Substack, Dîncu își construiește analiza pornind de la „The Art of the Deal”, pe care o descrie ca un manual operațional ce anticipează practica politică a lui Trump.
„Ipoteza acestui studiu este că Donald Trump trebuie analizat nu ca o anomalie, ci ca un dispozitiv de putere coerent, guvernat de reguli clare, repetabile și anticipabile”, scrie Dîncu, adăugând că aceste reguli ar fi formulate „explicit cu decenii înainte” în „The Art of the Deal”
Dîncu descrie o logică de putere diferită de politica instituțională clasică. „Trump nu este un politician clasic. El nu urmărește stabilitatea instituțională, coerența programatică sau acumularea incrementală de legitimitate.” În schimb, spune el, „urmărește controlul atenției, dominarea cadrului simbolic și menținerea unei presiuni permanente asupra regulilor.”
Din această perspectivă, recomandarea lui Dîncu este că „Trump trebuie «folosit» analitic, nu «interpretat» moral.”
„Violența simbolică” și delegitimarea instituțiilor
Un nucleu al analizei este conceptul de „violență simbolică” (Pierre Bourdieu), folosit pentru a explica modul în care sensurile legitime sunt împinse, deformate și reordonate.
Dîncu afirmă că „Trump exercită putere în primul rând prin limbaj”, iar atacurile asupra presei, justiției și experților sunt prezentate ca mecanisme deliberate: „Atacurile repetate asupra presei, justiției, experților și procedurilor nu sunt derapaje retorice, ci acte sistematice de delegitimare simbolică.”
În această cheie, discursul nu este un „stil”, ci o structură de control. „În acest cadru, discursul trumpist nu trebuie tratat ca un ansamblu de excese retorice sau ca o acumulare de derapaje stilistice. El constituie o infrastructură de putere. Limbajul nu descrie realitatea, ci o reorganizează”, susține sociologul.
Ambiguitatea și spectacolul
Un alt mecanism evidențiat este ambiguitatea deliberată, formulată astfel încât susținătorii pot radicaliza mesajul, iar liderul își păstrează posibilitatea de negare. În paralel, conflictul este prezentat ca „produs” politic în economia atenției: vizibilitatea devine resursă de putere, iar politica se transformă într-o competiție de intensitate, în care reacția publică înlocuiește evaluarea factuală.
Dîncu argumentează că reacțiile uzuale – scandalul, indignarea, fact-checking-ul – ratează mecanismul, deoarece trumpismul operează pe registrul efectului performativ și al adevărului emoțional, nu pe cel al verificării descriptive. În acest cadru, instituțiile pot rămâne în picioare formal, dar pot fi „golite simbolic”, iar atenția poate ajunge să înlocuiască guvernarea.
„Masca clovnului” și „jaful simbolic”
În analiză apare și o analogie cinematografică, menită să explice cum funcționează mecanismul fără „violență directă”: regulile nu sunt abolite, ci suspendate prin confuzie și paralizie instituțională. În această logică, concluzia textului este că Trump nu este problema în sine, ci vulnerabilitatea democrațiilor la un astfel de mod de exercitare a puterii.
„Trump nu este problema centrală. Problema este vulnerabilitatea sistemelor politice la acest tip de strategie. Atunci când instituțiile reacționează emoțional, când presa amplifică fără contextualizare, când claritatea este abandonată în favoarea spectacolului, mecanismul se reproduce. Răspunsul nu trebuie să fie indignarea. Nici ironia sau moralizarea. Răspunsul trebuie să fie structural: Claritate instituțională, coerență procedurală, delimitări ferme, refuzul amplificării, consolidarea contra-puterilor simbolice. Doar structura rezistă la forța emanată de spectacol. Donald Trump nu este o eroare de sistem, este un test dur pentru instituții, pentru presă, pentru capacitatea democrațiilor de a apăra sensul înainte de a pierde regula”, conchide Dîncu.
Comentează