Mai multe organizații civice care au participat la protestul din 6 martie 2026 din fața Palatului Cotroceni au transmis președintelui Nicușor Dan o petiție publică privind numirile la conducerea marilor parchete. Documentul este semnat de organizații precum Corupția ucide, Declic, Inițiativa România, Reset, În Stradă sau Agent Green și îi solicită președintelui să intervină pentru a bloca eventuale numiri considerate controversate în fruntea Parchetului General, DNA și DIICOT.
Petiția pornește de la ideea că președintele trebuie să își asume responsabilitatea politică pentru aceste numiri și că ar trebui să devină „un filtru real împotriva numirilor controversate”. Numai că, atunci când textul coboară din registrul sloganului în cel al procedurii legale, începe să apară o problemă serioasă. Una dintre solicitările centrale ale documentului este ca președintele „să participe personal la ședințele Consiliului Superior al Magistraturii în care sunt analizate aceste numiri”. Exact aici, însă, petiția se rupe de cadrul legal și de arhitectura constituțională a procedurii.
O cerere care contrazice chiar procedura legală
În cazul numirii procurorului general al României, al procurorului-șef DNA și al procurorului-șef DIICOT, legea stabilește o succesiune clară de etape. Ministrul justiției organizează selecția și formulează propunerea, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii emite un aviz consultativ, iar Președintele României decide numirea sau refuzul motivat.
Așadar, în CSM nu se face numirea propriu-zisă, ci se analizează propunerea ministrului în vederea emiterii unui aviz. Numirea este un act distinct, ulterior, care aparține președintelui.
Petiția amestecă aceste etape și vorbește despre „ședințe ale CSM în care sunt analizate numirile”. În realitate, în CSM se analizează propunerea ministrului, iar rezultatul este un aviz consultativ. Confuzia nu este doar terminologică, ci arată o înțelegere imprecisă a mecanismului legal.
Unde apare problema constituțională
Problema devine însă mult mai serioasă atunci când petiția îi cere explicit președintelui să participe la aceste ședințe.
Constituția prevede că președintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Luată izolat, această formulare poate sugera că președinte ar putea intra în orice ședință a CSM. Numai că o astfel de interpretare ignoră structura instituțională a Consiliului.
Constituția și legile de organizare ale CSM fac o distincție clară între Consiliu și secțiile sale. În materia numirii procurorilor de rang înalt, competența aparține Secției pentru procurori, nu plenului CSM. Or, legislația indică expres cine participă la lucrările acestei secții: membrii secției, ministrul justiției și procurorul general. Președintele României nu se regăsește printre participanții prevăzuți de lege.
Prin urmare, solicitarea ca președintele să participe la audierea candidaților în Secția pentru procurori nu are bază legală expresă. Mai mult, ar însemna o intervenție într-o etapă procedurală care nu îi aparține.
Ar însemna amestecarea rolurilor instituționale
Legea a construit această procedură tocmai prin separarea rolurilor. Ministrul justiției selectează și propune candidații, Secția pentru procurori analizează propunerea și emite avizul, iar președintele decide numirea sau refuzul.
Dacă președintele ar participa la ședința secției în care sunt audiați candidații, ar deveni, în fapt, actor în etapa de avizare. Cu alte cuvinte, ar intra într-o fază procedurală care, potrivit legii, aparține exclusiv ministrului justiției și CSM.
O asemenea intervenție ar rupe logica echilibrului instituțional construit de lege. Președintele nu mai apare ca autoritatea care decide în final asupra unei propuneri deja analizate, ci ca participant la evaluarea inițială a candidaților.
În dreptul public, însă, competențele nu se extind prin voință politică sau prin presiunea unor petiții. Ele există doar dacă sunt prevăzute explicit de Constituție sau de lege.
O petiție care confundă responsabilitatea politică cu competența legală
Textul semnatarilor pare să pornească de la ideea că, dacă președintele poartă responsabilitatea politică pentru decizia finală, atunci ar trebui să poată interveni în orice etapă a procedurii.
Această logică este însă greșită. În sistemul constituțional românesc, responsabilitatea politică nu creează automat noi competențe juridice. Președintele poate refuza motivat propunerile și poate cere reluarea procedurii, dar nu poate intra în etapele intermediare ale selecției dacă legea nu îi permite acest lucru.
În esență, petiția îi cere președintelui să încalce chiar mecanismul procedural stabilit de lege pentru a garanta echilibrul dintre instituții.
O formulare care întoarce sensul criticii
Textul mai conține și o formulare cel puțin nefericită în lista solicitărilor adresate președintelui. Semnatarii cer ca acesta să nu numească magistrați „asupra cărora planează suspiciuni serioase de competență profesională sau integritatea morală”.
Problema este că această formulare spune exact opusul a ceea ce autorii au vrut să transmită. „Suspiciuni serioase de competență profesională” sugerează, literal, că problema ar fi că acei magistrați sunt suspectați că sunt competenți. La fel, „suspiciuni de integritatea morală” folosește un termen pozitiv acolo unde autorii voiau să indice lipsa de integritate.
Formula corectă ar fi trebuit să vizeze suspiciuni privind incompetența profesională sau lipsa de integritate. Așa cum este redactată, fraza transformă două calități, competența și integritatea, în obiecte ale suspiciunii.
O petiție care ratează chiar punctul central
Ideea că președintele trebuie să fie un filtru real în numirile la vârful parchetelor este perfect legitimă. Legea îi oferă exact acest rol de a numi sau de a refuza motivat propunerile făcute de ministrul justiției.
Problema este că petiția transformă această idee corectă într-o solicitare care contrazice chiar cadrul legal al procedurii. Confuzia dintre plen și secție, dintre avizare și numire, dintre responsabilitatea politică și competența constituțională, plus o formulare stângace care face din „competența profesională” obiect de suspiciune, transformă documentul într-un exercițiu de activism grăbit.
Cu alte cuvinte, o petiție care vrea să dea lecții despre statul de drept sfârșește prin a ignora tocmai regulile juridice ale mecanismului pe care pretinde că îl apără.
Comentează