Se spune că distanța dintre o teorie a conspirației și realitate este de... câteva luni. Iertată să-mi fie această glumă intrată în folclorul amatorilor de conspirații, dar e mai bine să abordăm pe un ton mai puțin încruntat acest conflict dintre jocul iluziilor și jocul faptelor. Să scrii despre conspirații ar fi o sarcină ingrată și în vremuri normale, cu atât mai inconfortabil este să analizezi acest instrument de supraviețuire psihologică în aceste vremuri instabile, în plină explozie a afacerii Epstein.
Am văzut destule mecanisme obscure ieșind la lumină ca să ni se pară naiv cel care mai cere „dovezi”. Am văzut, în același timp, destule aberații împachetate în certitudini ca să ni se pară periculos cel care susține idei bizare fără să ceară sau să prezinte dovezi. Între cele două, societatea oscilează ca un pendul. Rețelele de socializare lărgesc pe zi ce trece falia între exegeții oficiali ai mai-marilor zilei și suspicioșii de serviciu, fiecare cu propriii adepți. Din experiența ultimilor ani, mulți au ajuns să creadă că „a nu suspecta” e echivalent cu „a fi manipulat”. La polul opus, a pune la îndoială sursele oficiale a devenit temei pentru cenzură și ostracizare.
Pentru unii, mai înfricoșătoare ca o cabală mondială nu ar putea fi decât absența ei, ideea că totul e la întâmplare, un șir de evenimente haotice, necontrolate. Pentru alții, nimic nu e mai umilitor decât să recunoască ritmul amețitor în care teoriile desființate ieri prin „fact-check” devin realitățile de azi. Ritmul în care certitudinile omenești se descoperă a fi un registru sistematic al iluziilor e bătut doar de viteza de plăsmuire a unor teorii halucinante. În fața acestui bâlci, nu se poate să fiu singurul care își pierde treptat ferma convingere într-o luciditate obiectivă.
Există o cale de mijloc?
Există o cale de mijloc? Mă întreb prin cea mai importantă lentilă de analiză personală asupra lumii, aceea de creștin. Paradoxal, creștinul de azi, prins și el în câmpul magnetic al fricii, riscă fie să se retragă din cetate cu o superioritate sterilă, fie să se arunce în ea cu o indignare care îi schimbă sufletul înainte să schimbe lumea.
În realitate, înțelepciunea biblică nu este o cale de mijloc, ci o „conspirație” net superioară („Cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre.”), nu a unei cabale mondiale, ci a unui Dumnezeu iubitor. S-ar putea spune că a vorbi despre creștinism și Biblie e oarecum irelevant ca argument universal, însă de prea multe ori creștinii sunt mai expuși atracției actuale pentru un naționalism cu accente radicale, adesea conspiraționiste și ostile status quo-ului. Există în acest curent și un impuls care nu trebuie demonizat, care se manifestă prin dorința de ordine morală, apărarea unor libertăți, reacția la corupție, la relativism, la presiuni ideologice. Un creștin nu este obligat să fie un spectator. Cetatea este locul responsabilității. Dar poți să iubești patria fără să-ți pui speranța în ea. Poți să critici instituțiile fără să le urăști. Poți să refuzi conformismul fără să îmbrățișezi delirul.
Totuși, nu vorbim despre un fenomen nou. Profetul Isaia scria în urmă cu peste 2700 de ani: „Nu numiți conspirație tot ce numește poporul acesta conspirație și nu vă temeți de ce se teme el, nici nu vă înspăimântați. Domnul oștirilor, pe El să-L sfințiți; El să fie frica voastră și spaima voastră.”
Textul e rostit într-un moment de panică publică și nu este un îndemn la ignoranță. „Poporul” vede peste tot alianțe, trădări, comploturi. Isaia nu spune că amenințarea nu există, ci spune că frica majorității nu este criteriu al adevărului. Avem aici una dintre distincțiile greu de păstrat azi, între posibilitatea conspirațiilor și mentalitatea conspiraționistă. Profetul introduce o disciplină subtilă care spune că suspiciunea poate fi legitimă, însă frica nu poate fi suverană. „Nu vă temeți de ce se teme poporul” nu înseamnă „să nu vă pese” și nici „nu cercetați”. Înseamnă să nu vă organizați viața, vocabularul și reacțiile după adrenalină.
Creștinul și conspirațiile
Cultura contemporană, cu „liturghiile” ei de breaking news, produce pe bandă o idolarie a fricii. Isaia propune o contra-formare: „Pe Domnul să-L sfințiți; El să fie frica voastră.” Frica de Dumnezeu nu e anxietate, ci recunoașterea unei realități mai mari decât orice agendă și decât orice cabală. Este acel „punct fix” fără de care lumea alunecă în improvizații. Când Dumnezeu este sfințit, adică pus la locul Lui suveran, politica nu mai poate cere de la tine devoțiunea pe care numai Dumnezeu are dreptul să o ceară. În absența acestui reper, orice altceva devine centru, de la națiune la liderul politic, de la cauză la resentiment.
Din păcate, de prea multe ori, Dumnezeu rămâne în vocabular, dar nu mai rămâne în vârful ierarhiei. Într-un asemenea climat, conspirația devine identitate care cere dușmani ca să respire. Creștinul nu este chemat să fie util unei tabere, ci credincios adevărului. Iar adevărul, în tradiția biblică, nu este doar „corectitudine factuală”, ci și dreptate în vorbire. Or, radicalizările religios-politice au adesea o tentație veche de a scuza mijloacele prin scop.
Conspiraționismul are o structură aproape religioasă. El promite „mântuire” prin cunoaștere secretă. Există un rău ocult care controlează totul, există inițiați care văd, există o comunitate a celor „treziți”, iar cei de afară sunt „adormiți”. E o parodie de teologie, în care providența este înlocuită de fatalism. În fața acestui mecanism, Isaia 8:13 funcționează ca o dezintoxicare și ne spune că nu există forță ocultă care să merite frica ta ultimă. Dacă Dumnezeu e sfânt, nimic altceva nu mai poate fi absolut.
Ce ar însemna, concret, o atitudine creștină „în cetate”, fără capitulare intelectuală și fără înrobire emoțională? Înseamnă să păstrezi discernământul fără să te lași robit de suspiciune. Să cercetezi fără să te intoxici. Să fii sceptic cu probe, nu paranoic cu narațiuni. Să admiți că unele comploturi se dovedesc reale, dar să nu faci din asta o licență pentru a crede orice. Să știi să spui „nu știu încă”, într-o lume care îți cere verdict instant. Să recunoști că adevărul nu are nevoie de isterie ca să fie adevăr, iar dreptatea nu are nevoie de demonizare ca să fie dreptate. Acest tip de luciditate calmă este tot mai rar și, tocmai de aceea, tot mai necesar.
În cele din urmă, Isaia 8:12–13 nu e un text despre comploturi, ci despre suveranitate. Nu răspunde la întrebarea „cine ne face asta?”, ci la întrebarea mai grea „cine ne conduce inima?”. Creștinul nu e chemat să fie credul și nici să fie cinic. E chemat să fie liber. Liber de isterie, liber de trib, liber de „narațiunea care te ține în viață” dar îți ia pacea. Și, în această libertate, să se implice în cetate fără să transforme cetatea în altar.
Comentează