La capătul unui drum medical lung și dureros, într-o casă din nordul Angliei, un copil de opt ani se află între viață și moarte. Se numește N. Este de origine română. Nu vorbește. Nu mai reacționează. Respiră aproape exclusiv cu ajutorul unui ventilator. Iar pentru el, un judecător britanic a fost nevoit să ia una dintre cele mai grele decizii posibile: aceea de a permite oprirea aparatelor care îi mai țin trupul în viață.
Născut cu afecțiuni genetice extrem de grave, care i-au condamnat viața încă din primele luni, copilul român a fost abandonat de părinți și crescut exclusiv în sistemul de protecție britanic, la fel ca toți frații săi, fiind plasat din copilărie într-o familie de asistenți maternali și dependent permanent de aparate pentru a supraviețui.
Mama cere doar o clipă când medicii cer oprirea vieții, dar un judecător se opune
Pe măsură ce starea sa s-a degradat ireversibil, medicii și spitalul care îl îngrijeau, sprijiniți de autoritățile locale și de asistenții maternali care i-au fost alături zi de zi, au cerut în instanță oprirea suportului vital, argumentând că tratamentele nu mai făceau decât să-i prelungească suferința, în timp ce mama biologică, revenită după ani de absență, nu a contestat verdictul medical, dar a cerut să-l vadă pentru ultima oară, față în față, înainte de deconectarea aparatelor.
O solicitare respinsă de judecător, care a decis că întâlnirea nu ar fi în interesul copilului și a autorizat oprirea ventilației, hotărând ca băiețelul să fie lăsat să se stingă fără intervenții suplimentare și fără ca cei care i-au dat viață să îi fie aproape.
O viață scurtă și chinuită
N s-a născut cu afecțiuni genetice extrem de rare și severe. Medicii au știut de la început că viața lui va fi scurtă. Primele luni au fost un șir de spitalizări, intervenții, tuburi, aparate. La câteva săptămâni de viață, a fost conectat la un ventilator. Nu avea putere să respire singur.
Părinții lui, cetățeni români, nu au putut sau nu au dorit să îl crească. Statul britanic l-a preluat și l-a plasat într-o familie de asistenți maternali. De atunci, copilul a crescut în grija altora. Oameni care nu i-au dat viață, dar care i-au oferit una.
Judecătorul avea să noteze mai târziu că îngrijirea oferită acestui copil „a fost exemplară, plină de devotament și umanitate”.
Bucurii mici, într-o viață fragilă
Ani de zile, N a fost un copil grav bolnav, dar viu. Mergea la școală. Era scos în parc. Reacționa la muzică. Îi plăceau sunetele liniștite, cărțile audio, lumina din grădină. Zâmbea uneori. Comunicarea lui era minimă, dar reală.
Pentru cei care îl îngrijeau, aceste lucruri contau enorm. Era dovada că viața lui, oricât de limitată, avea sens. Avea calitate.
Totul s-a schimbat în 2025.
Când viața începe să doară
În ultimele luni, starea copilului s-a prăbușit. Medicii vorbesc despre un declin rapid și ireversibil. Crizele de epilepsie au devenit mai frecvente. Durerea a crescut. Dozele de morfină au fost mărite constant. N a început să nu mai reacționeze la atingere, la voci, la lumină.
„Chiar și gesturile de alinare îi provocau suferință”, au scris medicii.
Nu mai tolera să fie mutat, spălat, îngrijit. Respirația lui devenise aproape complet dependentă de aparat. Fără ventilator, nu ar fi supraviețuit mai mult de o oră.
În acel punct, toți specialiștii au ajuns la aceeași concluzie: tratamentul nu mai ajuta. Doar prelungea procesul morții.
Întrebarea pe care nimeni nu vrea să o pună
Când medicina ajunge la limită, rămâne o întrebare imposibilă: este corect să continui, dacă prețul este suferința?
Pentru copil, pentru cei care îl îngrijesc, pentru medici și, în cele din urmă, pentru judecător, răspunsul a fost același. Nu mai era în interesul lui N să fie ținut în viață artificial.
„Ventilația nu mai oferă viață, ci doar prelungește suferința”, se arată în hotărâre.
Mama, departe, și o ultimă dorință
Mama copilului a rămas în România. A fost contactată târziu. A vorbit cu fiul ei printr-un apel video. Copilul nu a reacționat. Ochii închiși. Respirație mecanică. Zgomotul ventilatorului.
Judecătorul a urmărit înregistrarea. A remarcat că zgomotul, vocile ridicate, agitația îl afectau pe copil. A înțeles durerea mamei. Dar a pus, din nou, copilul în centru.
O întâlnire fizică ar fi însemnat amânarea opririi aparatelor. Ar fi însemnat mai mult timp de durere.
„Nu este în interesul lui”, a decis instanța.
Mama va putea să îl vadă după moarte, într-un spațiu de reculegere.
O moarte liniștită, ca ultim act de grijă
Decizia nu vorbește despre abandon. Vorbește despre limite. Despre momentul în care a continua nu mai este un act de iubire, ci de cruzime involuntară.
Judecătorul a încheiat cu un pasaj rar întâlnit într-o hotărâre:
„A fost un copil curajos, mult iubit, care a adus lumină și bucurie celor din jur. Sper ca ultimele lui clipe să fie calme, fără durere și fără teamă.”
Comentează