Petru Groza rămâne o figură complexă și controversată în istoria României, un politician care a navigat apele tulburi ale secolului XX, lăsând în urmă o moștenire ce stârnește și astăzi dezbateri aprinse. De la studiile sale europene și implicarea în viața politică interbelică, până la rolul său cheie în instaurarea regimului comunist, viața lui Groza a fost marcată de alegeri dificile și compromisuri controversate.
A fost el un patriot convins, un oportunist politic sau o victimă a circumstanțelor istorice? Analiza carierei sale politice și a acțiunilor sale ne poate ajuta să înțelegem mai bine complexitatea acestei figuri marcante.
Cine a fost Petru Groza - originea și formarea unui politician controversat
Petru Groza s-a născut la 7 decembrie 1884 în Băcia, județul Hunedoara, într-o familie de preoți ortodocși. Tatăl său, Adam Groza, era preot, iar mediul religios în care a crescut a marcat profund formarea sa intelectuală și morală. Studiile primare le-a urmat în localitatea natală, după care a continuat la Coștei, Lugoj și la Colegiul Maghiar Reformat din Orăștie, unde a intrat în contact cu elita intelectuală a românilor ardeleni.
Între 1903 și 1905, tânărul Groza a studiat Dreptul și Științele Economice la Budapesta, capitala imperiului austro-ungar, unde s-a format în spiritul juridic european al epocii. Dornic să își aprofundeze cunoștințele, și-a continuat studiile la Berlin, iar apoi la prestigioasa Facultate de Drept Comercial și Economie Politică din Leipzig. În 1907, la doar 23 de ani, a obținut doctoratul în științe juridice cu distincția magna cum laude, o realizare remarcabilă pentru un tânăr din Transilvania.
După întoarcerea în țară, Petru Groza a practicat avocatura în Lugoj și Deva, câștigând rapid reputația de jurist competent și apărător al cauzelor românești. Implicarea sa în viața comunitară a depășit sfera profesională - din 1911, a devenit membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului, demonstrând o legătură puternică cu Biserica Ortodoxă și cu tradițiile românești. Această perioadă de formare a combinat educația occidentală cu valorile tradiționale, creând un profil complex care avea să marcheze întreaga sa carieră politică.
Formarea sa intelectuală diversă, care îmbina dreptul, economia, teologia și experiența practică a avocaturii, l-a pregătit pentru rolul pe care urma să îl joace în politica românească. Contactul cu mediile academice europene i-a oferit o perspectivă largă asupra transformărilor sociale și politice ale epocii, în timp ce rădăcinile sale ardelene l-au menținut conectat la realitățile și aspirațiile românilor din Transilvania.
După ce și-a construit o bază solidă prin educație și implicare comunitară, Petru Groza s-a îndreptat spre scena politică, unde a căutat să își pună în aplicare viziunile și idealurile.
Cariera politică timpurie a lui Petru Groza - de la avocat la ministru
Cariera politică a lui Petru Groza a început în cadrul Partidului Național Român, alături de figuri marcante ale mișcării naționale ardelene precum Gheorghe Pop de Băsești, Ștefan Cicio-Pop și Iuliu Maniu. Această afiliere politică era firească pentru un intelectual român din Transilvania, iar participarea sa la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 a reprezentat un moment crucial în biografia sa. Acolo, alături de mii de români, a votat pentru unirea Transilvaniei cu România, împlinind visul de secole al poporului român.
În noiembrie 1919, Groza a fost ales în Parlamentul României pe listele Partidului Național Român, marcând intrarea sa oficială în politica mare. În martie 1920, a luat o decizie surprinzătoare: a părăsit partidul și s-a alăturat Partidului Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu. Această mișcare politică a semnalat o primă ruptură de mediul politic tradițional ardelean și o reorientare către o platformă mai populistă.
În guvernul Averescu, Petru Groza a fost numit ministru de stat fără portofoliu, funcție pe care a deținut-o între aprilie și decembrie 1921. A fost reales în Parlament în 1922 și 1926, continuând să activeze în Partidul Poporului. În cabinetul Averescu, a preluat portofoliul Lucrărilor Publice, administrându-l până în iulie 1926, când a revenit la funcția de ministru de stat. Această perioadă i-a oferit experiența guvernamentală și contactele politice care aveau să îi fie utile în deceniile următoare.
Experiența acumulată în primii ani de carieră politică l-a determinat pe Petru Groza să își creeze propriul instrument politic, adaptat viziunilor sale și contextului social al epocii.
Frontul Plugarilor - instrumentul politic al lui Petru Groza
Dezamăgit de evoluțiile din politica românească și de ceea ce considera a fi trădarea idealurilor pentru care luptase, Petru Groza s-a retras temporar din viața publică, dedicându-se afacerilor sale la Deva. Pe 8 ianuarie 1933, a revenit pe scena politică cu o nouă formațiune: Frontul Plugarilor, un partid care se poziționa pe stânga spectrului politic și care pretindea că reprezintă interesele țărănimii.
Frontul Plugarilor nu a fost niciodată o forță politică majoră în România interbelică, rămânând o organizație minoră. Ceea ce îl distingea era orientarea sa ideologică și legăturile pe care le-a dezvoltat rapid cu Partidul Comunist Român, aflat în ilegalitate. Această apropiere nu era întâmplătoare - Groza vedea în mișcarea de stânga o alternativă la partidele tradiționale pe care le considera corupte și ineficiente.
La 24 septembrie 1935, în localitatea sa natală, Băcia, a fost semnat un acord pentru înființarea Frontului Popular Antifascist între MADOSZ și Frontul Plugarilor, ambele formațiuni fiind apropiate de comuniști. Trei luni mai târziu, la Țebea, aceste partide, împreună cu Blocul Democratic și Partidul Socialist, au încheiat un acord prin care se angajau să lupte împreună împotriva pericolului fascist. În 1943, Groza a participat la crearea Frontului Patriotic Antihitlerist, iar pe 20 iunie 1944 a susținut formarea coaliției Blocului Național Democrat între partidele istorice și comuniști. Astfel, Frontul Plugarilor a devenit instrumentul prin care Petru Groza și-a menținut relevanța politică și și-a construit o platformă pentru viitoarea sa ascensiune.
În contextul ocupației sovietice, relațiile lui Petru Groza cu Moscova au devenit un factor determinant în ascensiunea sa politică și în evoluția României.
Petru Groza și ocupația sovietică - relația cu Moscova
Evenimentele de la 23 august 1944, când regele Mihai I l-a demis și arestat pe mareșalul Ion Antonescu, au marcat ieșirea României din alianța cu Germania nazistă și intrarea sub influența sovietică. În acest context dramatic, Petru Groza a reapărut ca o figură politică de prim plan. Liderii de la Moscova și comuniștii români au considerat că personalitatea sa carismatică și trecutul său de avocat respectat ar putea conferi legitimitate noului regim în ochii Occidentului.
Pe 26 februarie 1945, Andrei Vîșinski, adjunctul ministrului de Externe al Uniunii Sovietice, a sosit la București cu o misiune clară: schimbarea guvernului. Vîșinski l-a forțat pe regele Mihai să îl demită pe generalul Nicolae Rădescu, pe care sovieticii îl considerau ostil intereselor lor. Presiunea exercitată asupra tânărului monarh a fost enormă, iar pe 2 martie, regele l-a însărcinat pe Petru Groza să formeze noul guvern.
Relația lui Groza cu Moscova era complexă. Deși nu era membru al Partidului Comunist, el a acceptat să colaboreze strâns cu sovieticii și cu comuniștii români. Unul dintre primele sale succese diplomatice a fost retrocedarea Transilvaniei de Nord către România, la 10 martie 1945. Stalin a condiționat acest act de garanțiile oferite de Groza privind respectarea drepturilor minorităților etnice, în special a celei maghiare. Această realizare i-a adus lui Groza un capital politic important în ochii românilor, care vedeau în el un politician capabil să negocieze cu puterea sovietică.
Contemporanii relatează că Groza avea o relație personală bună cu Stalin, reușind să îl impresioneze prin carisma și abilitățile sale de comunicare. Această apropiere de liderul sovietic i-a permis să rămână la putere timp de mai mulți ani, chiar dacă puterea reală era exercitată de comuniști. Groza a devenit astfel fața acceptabilă a unui regim impus de forțele de ocupație, un politician care păstra aparențele democrației în timp ce România se transforma într-un stat satelit al Uniunii Sovietice.
Această relație specială cu Moscova a culminat cu numirea lui Petru Groza ca prim-ministru, un moment crucial care a marcat începutul unei noi etape în istoria României.
6 martie 1945 - numirea lui Petru Groza ca prim-ministru
Data de 6 martie 1945 a marcat un moment crucial în istoria României postbelice. În acea zi, sub presiunea directă a Moscovei, regele Mihai I l-a numit pe Petru Groza în funcția de prim-ministru. Această numire nu a fost rezultatul unui proces democratic, ci consecința presiunilor exercitate de Andrei Vîșinski, care amenințase cu consecințe grave dacă regele nu se va conforma cerințelor sovietice.
Noul guvern format de Groza părea, la prima vedere, o coaliție largă. Din cele 18 portofolii ministeriale, comuniștii dețineau oficial doar cinci. Această aparență era înșelătoare - ministerele cheie, precum Interne și Justiție, erau controlate de comuniști sau de simpatizanții lor, ceea ce le permitea să exercite puterea reală în stat. Groza însuși, deși nu era membru de partid, acționa în deplină concordanță cu directivele primite de la Moscova.
Pentru regele Mihai, această numire a reprezentat o înfrângere dureroasă. Tânărul monarh, care cu doar câteva luni înainte fusese aclamat pentru curajul de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste, se vedea acum forțat să accepte un guvern impus de o altă putere străină. Presiunea exercitată asupra sa a fost enormă - Vîșinski nu lăsase loc de negociere, iar alternativa la acceptarea lui Groza era prezentată ca fiind haosul și posibila ocupație militară directă.
Instalarea guvernului pro-sovietic condus de Petru Groza a marcat începutul unei noi ere în istoria României. Sub aparența unei guvernări democratice, țara intra pe calea transformării într-un stat comunist, subordonat intereselor Uniunii Sovietice. Partidele istorice, deși încă prezente în viața politică, își vedeau spațiul de manevră din ce în ce mai restrâns, în timp ce comuniștii consolidau treptat controlul asupra tuturor pârghiilor puterii.
Această numire a generat o criză politică profundă, regele Mihai încercând să reziste presiunilor și să mențină aparențele unui regim democratic.
Greva regală și criza politică din 1945
Nemulțumit de evoluțiile politice și de refuzul lui Petru Groza de a demisiona sau de a lărgi guvernul cu reprezentanți ai partidelor istorice, regele Mihai a recurs la o formă inedită de protest: greva regală. Pe 21 august 1945, tânărul monarh a anunțat că refuză să mai contrasemneze actele guvernului, paralizând astfel funcționarea normală a executivului. Această decizie curajoasă a atras atenția internațională și a pus în dificultate atât guvernul Groza, cât și susținătorii săi sovietici.
Criza politică a fost amplificată de intervenția puterilor occidentale. Pe 18 august, reprezentantul american Roy Melbourne a prezentat ministrului de Externe, Gheorghe Tătărescu, o notă verbală prin care guvernul SUA își exprima dorința de a vedea în România instituirea unui regim reprezentativ, constituit din toate grupările democratice. Americanii au precizat că nu vor semna un tratat final de pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunoscut. O notă similară a fost transmisă și de diplomații britanici. Răspunsul lui Groza și al lui Tătărescu a fost unul de respingere categorică, declarând aceste note ca fiind nule.
Rezolvarea crizei a venit prin Conferința de la Moscova din decembrie 1945, unde s-a decis că situația va fi deblocată prin numirea câte unui membru din Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal în guvern, urmând ca apoi să se organizeze alegeri libere și să se asigure libertatea presei, a cuvântului, a religiei și a asociației. Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Țărănesc, a avertizat că fără neutralizarea Ministerelor de Interne și de Justiție nu puteau avea loc alegeri cu adevărat libere, dar a trebuit să accepte compromisul. Pe 7 ianuarie 1946, Emil Hațieganu, din partea țărăniștilor, și Mihail Romniceanu, din partea liberalilor, au depus jurământul ca miniștri.
În realitate, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic. Guvernul Groza a fost recunoscut de SUA și Marea Britanie pe 5 februarie 1946, în ciuda protestelor opoziției interne. Greva regală se încheiase, dar criza politică profundă a României abia începea să se manifeste în toată amploarea sa.
În ciuda promisiunilor de alegeri libere, scrutinul din noiembrie 1946 a fost marcat de fraude masive, consolidând puterea guvernului Groza și deschizând calea către instaurarea regimului comunist.
Alegerile frauduloase din noiembrie 1946
După eșuarea grevei regale, regele Mihai a adoptat o atitudine mai prudentă față de guvern, sperând că alegerile promise vor aduce o schimbare democratică. În vederea scrutinului, forțele politice guvernamentale au constituit, pe 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democratice, pentru a depune liste comune. Acest bloc era format din Partidul Comunist Român, Partidul Social Democrat, Partidul Național Liberal-Tătărescu, Partidul Național Țărănesc-Alexandrescu, Frontul Plugarilor și Partidul Național Popular. În schimb, partidele democratice autentice - Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu, Partidul Național Liberal și Partidul Social Democrat Independent - au eșuat în tentativa de a crea un front comun al opoziției.
Guvernul a modificat legea electorală, introducând pentru prima dată în istoria României dreptul de vot pentru femei. Campania electorală s-a desfășurat într-o atmosferă tensionată, marcată de numeroase abuzuri comise de forțele guvernamentale. Opoziția a protestat vehement împotriva acestor practici, dar fără rezultate concrete. Deși Washington și Londra au dat garanții lui Maniu că alegerile vor fi libere și supravegheate de puterile occidentale, guvernul a aplicat în practică principiul atribuit lui Stalin: nu contează cine votează, ci cine numără voturile.
Scrutinul a avut loc pe 19 noiembrie 1946, cu o prezență masivă la urne. Rezultatele oficiale publicate au fost: Blocul Partidelor Democratice - 69,81%, Partidul Național Țărănesc - 12,88%, Uniunea Populară Maghiară - 8,32%, Partidul Național Liberal - 3,78%, Partidul Țărănesc Democrat - 2,36%. Imediat după anunțarea acestor cifre, opoziția a acuzat guvernul de fraudare masivă. Iuliu Maniu a afirmat că rezultatele fuseseră inversate și că, în realitate, Partidul Național Țărănesc obținuse victoria. Partidele guvernamentale au respins aceste acuzații, susținând că rezultatele reflectau adeziunea cetățenilor la programul Blocului Național Democrat.
Aceste alegeri au reprezentat un moment crucial în instaurarea regimului comunist în România. Prin fraudarea scrutinului, guvernul Groza și aliații săi comuniști au obținut legitimitatea formală necesară pentru a continua transformarea țării într-un stat totalitar, eliminând treptat orice formă de opoziție democratică.
După consolidarea puterii prin alegeri frauduloase, guvernul Groza a trecut la eliminarea opoziției politice, arestând și condamnând liderii istorici ai partidelor democratice.
Eliminarea opoziției politice - Iuliu Maniu și liderii istorici
După alegerile parlamentare din noiembrie 1946, obiectivul esențial al guvernului Groza a devenit acapararea întregii puteri în stat și lichidarea oricărei forme de opoziție. Planul de eliminare a adversarilor politici a fost elaborat de ministrul de Interne, Teohari Georgescu, în strânsă colaborare cu Pantelei Bodnarenko, ofițer de informații sovietic.
Încă de la începutul anului 1947, autoritățile comuniste au efectuat numeroase arestări împotriva adversarilor politici, comițând grave abuzuri. Momentul decisiv a venit pe 14 iulie 1947, când autoritățile Ministerului de Interne au întins o capcană principalilor lideri național-țărăniști. Aceștia se pregăteau să plece în Marea Britanie pentru a informa diplomații occidentali despre situația reală din țară. Înscenarea de la Tămădău a fost etichetată drept act de trădare națională și transformată într-un caz politic major.
Pentru a implica întregul Partidul Național Țărănesc și pe Iuliu Maniu, autoritățile au extins acuzațiile de la tentativă de părăsire frauduloasă a țării la activități cu caracter politic subversiv. Pe 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniștri s-a decis dizolvarea Partidului Național Țărănesc. În aceeași zi a fost convocată Adunarea Deputaților, care, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, a aprobat dizolvarea cu 294 de voturi pentru și unul împotrivă.
Pe 1 noiembrie, Partidul Național Liberal a decis să își înceteze activitatea, iar cinci zile mai târziu, Adunarea Deputaților a adoptat o moțiune de neîncredere în Gheorghe Tătărescu, ministrul de Externe și vicepreședintele Consiliului de miniștri. Ziua următoare, reprezentanții Partidului Național Liberal-Tătărescu au demisionat din guvern. Procesul politic intentat liderilor Partidului Național Țărănesc s-a desfășurat între 29 octombrie și 4 noiembrie 1947.
Sentința era stabilită dinainte, pe baza unor acuzații fără acoperire materială. Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost condamnați la temniță grea pe viață, în baza unor indicații politice venite de la Moscova și prezentate în haină juridică la București. Astfel, prin eliminarea liderilor istorici, guvernul Groza și comuniștii au reușit să înlăture ultimele obstacole în calea instaurării dictaturii.
Odată cu eliminarea opoziției politice și arestarea liderilor democrați, ultimul simbol al vechiului regim, regele Mihai, a fost forțat să abdice, deschizând calea către proclamarea Republicii Populare Române.
Abdicarea regelui Mihai și proclamarea republicii populare
Pe 12 noiembrie 1947, regele Mihai și regina-mamă Elena s-au deplasat la Londra pentru a asista la căsătoria principesei Elisabeta, moștenitoarea Coroanei britanice. Acolo, tânărul monarh a cunoscut-o pe principesa Ana de Bourbon-Parma. Cei doi au plecat în Elveția, la Lausanne, unde s-au logodit neoficial pe 6 decembrie 1947. Când a cerut încuviințarea guvernului român pentru căsătorie, răspunsul venit după zece zile a fost că nu era oportună căsătoria la acel moment.
Presa internațională a început să speculeze că suveranul român va rămâne în străinătate, abandonându-și prerogativele constituționale. Pentru a infirma aceste speculații, pe 18 decembrie, Mihai s-a urcat în tren la Lausanne și a sosit la București trei zile mai târziu. După o întrevedere cu Petru Groza, unde nu s-a ajuns la nicio concluzie, Mihai și mama sa au plecat la Sinaia pentru sărbătorile de iarnă. În ajunul Crăciunului a fost învestit în funcția de ministru al Apărării Naționale Emil Bodnăraș, care, potrivit unor informații, abia ajunsese de la Moscova cu instrucțiuni precise de la Stalin privind organizarea abdicării regelui.
În seara zilei de 29 decembrie, regele Mihai a fost informat despre cererea formală a lui Petru Groza de a-i acorda o audiență a doua zi. În dimineața zilei de 30 decembrie 1947, regele, împreună cu regina-mamă și câteva persoane de la Curte, s-au deplasat spre București, ajungând în jurul orei 12:00 la palatul din șoseaua Kiseleff. În scurt timp au sosit și Petru Groza, însoțit de Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Groza a fost cel care s-a adresat primul: "Ei bine, Majestate, a sosit timpul să aranjăm o despărțire prietenească". Surprins, Mihai a întrebat ce trebuie să înțeleagă prin aceste cuvinte. "Problema de a pune capăt monarhiei. La urma urmei v-am avertizat că trebuie să vă pregătiți pentru așa ceva. Trebuie să înțelegeți că nu mai există în România loc pentru un rege", a declarat Groza. Regele a replicat: "Nu dumneavoastră sunteți cel care puteți să-mi spuneți să plec. Această chestiune trebuie să hotărască poporul".
Groza a precizat că guvernul va aranja problemele materiale, astfel încât familia regală să ducă o viață confortabilă. De asemenea, Gheorghiu-Dej a făcut aluzie la un posibil proces ce ar putea fi intentat regelui. În acel moment, Mihai a declarat că propunerea ridică grave probleme constituționale. "Ne-am gândit la toate", a replicat Groza, scoțând o coală de hârtie din pergament alb din dosarul pe care îl ținea în mână. "Voi studia această hârtie", a declarat regele, sperând să câștige timp. Groza a precizat: "Trebuie să citiți acum. Nu părăsim această casă până când hârtia nu va fi semnată, chiar dacă va trebui să stăm aici până diseară. Poporul nostru așteaptă știrea abdicării. Dacă nu vom avea semnătura dumneavoastră se vor ivi neplăceri".
Regele a mers în camera de alături, unde mareșalul Palatului l-a informat că garda fusese schimbată, palatul era înconjurat de trupe, iar legăturile telefonice erau întrerupte. Când a revenit, Mihai a întrebat pentru ce s-au luat toate aceste măsuri. "Poporul este impacientat, Sire, suntem aici de un timp destul de lung", a răspuns Groza. "Și dacă eu refuz să semnez?", a întrebat regele. Groza a recurs la o ultimă amenințare: "Dumneavoastră ați văzut, totul a fost prevăzut. Se poate ivi un război civil. Noi nu putem răspunde de securitatea nimănui. Și dumneavoastră veți purta răspunderea". După aceasta, Mihai s-a așezat la masă și a semnat documentul abdicării.
La orele 15:30 s-a întrunit Consiliul de Miniștri. Petru Groza a adus la cunoștință actul abdicării și a fost emisă o proclamație a guvernului către țară, care anunța că poporul român a dobândit libertatea de a-și clădi o nouă formă de stat - Republica Populară. La orele 19:10, sub președinția lui Mihail Sadoveanu, s-a deschis ședința extraordinară a Adunării Deputaților. În unanimitate au fost aprobate două proiecte de lege. Primul lua act de abdicarea regelui Mihai I, pentru sine și pentru urmașii săi, Constituția României era abrogată, iar noua denumire oficială a statului devenea Republica Populară Română. Prin al doilea proiect s-au numit membrii Prezidiului Provizoriu: Constantin Ioan Parhon ca președinte, Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ioan Niculi ca vicepreședinți. Ședința s-a încheiat după numai o oră, marcând sfârșitul monarhiei în România.
După abdicarea regelui și proclamarea Republicii Populare, Petru Groza a continuat să joace un rol important în noul regim, ocupând funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale și contribuind la consolidarea puterii comuniste.
Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale - consolidarea regimului comunist
La 2 iunie 1952, Petru Groza a fost numit în funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, înlocuindu-l pe Constantin Ion Parhon. Această funcție, deși în mare parte simbolică, îl plasa în poziția de șef al statului și reprezenta o etapă importantă în consolidarea regimului comunist în România. Groza a deținut această funcție până la moartea sa, pe 7 ianuarie 1958.
În calitate de președinte al Prezidiului, Groza avea atribuții precum promulgarea legilor, semnarea decretelor și reprezentarea statului în relațiile internaționale. Deși puterea reală era deținută de liderii Partidului Comunist, prezența lui Groza în această funcție conferea o aparență de legitimitate și continuitate guvernării. El a contribuit la implementarea modelului stalinist de organizare a societății, prin naționalizarea industriei, colectivizarea agriculturii și reprimarea oricărei forme de opoziție.
Chiar dacă nu era membru al Partidului Comunist, Petru Groza a rămas un aliat loial al regimului, contribuind la consolidarea puterii acestuia și la transformarea României într-un stat satelit al Uniunii Sovietice. Rolul său a fost acela de a oferi o fațadă respectabilă unui regim totalitar, folosindu-și carisma și trecutul de avocat și politician pentru a legitima în ochii lumii transformările profunde prin care trecea România.
În ciuda rolului său public de demnitar comunist, Petru Groza a continuat să ducă o viață personală excentrică și controversată, sfidând normele morale impuse de regimul pe care îl reprezenta.
Viața personală controversată - playboy-ul anilor '50
În contrast puternic cu ideologia comunistă pe care o promova oficial, Petru Groza a dus o viață personală extrem de controversată. În anii '50, el a rămas un personaj excentric al Bucureștiului, fiind descris ca un adevărat playboy, termen folosit pentru bărbați înstăriți care își petrec timpul distrându-se în compania mai multor femei. Localnicii îl puteau vedea aproape zilnic călătorind într-o mașină de lux, un Buick 8, de la vila din vecinătatea Lacului Herăstrău la terenurile de tenis private unde își petrecea diminețile.
Potrivit mărturiei unui oaspete din 1953, Groza le spunea apropiaților săi: "Acum nu am nicio grijă în lume, cât timp mai pot juca tenis când vreau". Demnitarul comunist se arăta bucuros când oamenii se opreau să îl vadă în plimbările sale și mândru de prietenia sa cu Stalin. La fel de bucuros era să își etaleze calitățile sale fizice și puterea de atracție asupra femeilor. O notă informativă păstrată în arhivele Radio Europa Liberă arată că Groza se arăta bucuros atunci când oamenii voiau să îi facă o fotografie jucând tenis. Își scotea pieptul în față, deși tenisul său era la nivel de amatori.
Uneori, cu o mare impresie de galanterie, atrăgea atenția că a pierdut în fața unei tinere numite Pia, care era instructor de sport și cu care se antrena frecvent dimineața devreme. Lângă terenurile de tenis, pe Lacul Stalin, avea o barcă motorizată și adesea pornea pe lac după tenis. În aceste călătorii cu barca își arăta mușchii și chiar își dădea jos cămașa pentru a-și expune abdomenul plat și păros. Nimic nu îl mulțumea mai mult decât chicotelile Piei, Mariei și a celorlalte fete.
Deși fusese căsătorit de două ori și avea cinci copii, Petru Groza nu se ferea să se laude cu performanțele sale extraconjugale. El își exprima filosofia de viață astfel: "Ca om, sunt însurat cu soția mea și ca politician cu partidul meu. Dar din când în când, ca orice om modern și civilizat, îmi permit să fiu necredincios, dar întotdeauna cu ceva mai tânăr". Această atitudine contrasta flagrant cu moralitatea puritană pe care regimul comunist o impunea cetățenilor obișnuiți, evidențiind ipocrizia elitei conducătoare.
După o viață marcată de controverse și alegeri dificile, Petru Groza a lăsat în urmă o moștenire complexă, care continuă să stârnească dezbateri și să incite la reflecție asupra istoriei României.
Moștenirea lui Petru Groza - evaluarea istorică a unui colaboraționist
Moștenirea lui Petru Groza rămâne una dintre cele mai controversate din istoria României moderne. Evaluarea rolului său istoric este dificilă, deoarece a fost un personaj complex și contradictoriu, care a acționat într-o perioadă extrem de dificilă din istoria țării. Opiniile despre el variază considerabil, de la condamnarea categorică la încercări de nuanțare a responsabilităților sale.
Majoritatea istoricilor contemporani îl consideră un colaboraționist al regimului comunist, responsabil pentru instaurarea dictaturii și pentru pierderea independenței României. Această perspectivă subliniază rolul său în eliminarea opoziției politice, în fraudarea alegerilor din 1946 și în abdicarea forțată a regelui Mihai. De asemenea, este criticat pentru loialitatea sa față de Uniunea Sovietică și pentru implementarea politicilor sovietice în România, care au dus la suferințe imense pentru poporul român.
Există însă și voci care încearcă să prezinte o imagine mai nuanțată, subliniind că Groza a acționat într-un context în care marja de manevră era extrem de limitată. Susținătorii acestei viziuni pun accent pe faptul că a obținut retrocedarea Transilvaniei de Nord și că nu a fost membru al Partidului Comunist. Totuși, aceste argumente sunt greu de susținut în fața evidenței clare a colaborării sale active cu regimul stalinist.
În perioada comunistă, Petru Groza a fost prezentat ca un erou și un om de stat important, iar imaginea sa a fost idealizată și folosită în scopuri propagandistice. După 1989, însă, a avut loc o reevaluare a rolului său istoric. Statuile sale au fost dărâmate, iar orașul Ștei, care îi purta numele, a fost redenumit. Această schimbare de atitudine reflectă o condamnare a regimului comunist și a celor care au contribuit la instaurarea și menținerea acestuia. Astăzi, Petru Groza este văzut în principal ca un politician oportunist care a pus ambițiile personale și confortul propriu mai presus de interesele naționale, contribuind la instaurarea uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria României.
Comentează