Regimul capturat din Venezuela a fost „decapitat”, iar lumea nu ar trebui să verse lacrimi pentru el, susține politologul Alina Mungiu-Pippidi, într-o opinie publicată de HotNews. Miza reală, avertizează aceasta, nu este însă modul în care cade un regim autoritar, ci ce urmează după prăbușirea lui. „Dictatorii rareori cad fără ferestre sparte. Ceea ce contează cu adevărat este ce urmează”, subliniază Mungiu-Pippidi, pornind de la situația din Venezuela și de la experiențele istorice ale Europei de Est.
„Cel mai corupt regim din lume”
Potrivit acesteia, Venezuela se află într-un declin profund și de durată, fiind una dintre țările cu cel mai mare decalaj dintre capitalul uman și nivelul de corupție la nivel global. Cu alte cuvinte, o societate cu resurse umane valoroase este ținută captivă de un stat acaparat de interese corupte.
„Există acolo foarte mulți oameni care merită să fie eliberați de capturarea statului și să își poată reconstrui propriul stat”, afirmă Mungiu-Pippidi, exprimând speranța că prăbușirea regimului Chavez/Maduro ar putea oferi o nouă șansă venezuelenilor.
Ordinea internațională și dilema intervenției
Politologul ridică și o întrebare incomodă: ce s-ar fi întâmplat dacă Statele Unite ar fi intervenit decisiv în Siria, așa cum anunțaseră inițial, împotriva regimului Assad?
„Poate că invazia Ucrainei nu ar mai fi avut loc”, sugerează ea, plasând cazul Venezuelei într-un context geopolitic mai larg, marcat de fragilizarea ordinii internaționale.
Cum cad dictatorii
Alina Mungiu-Pippidi respinge abordările strict legaliste care condamnă violența simbolică asociată prăbușirii regimurilor autoritare. Din experiența sa de jurnalist, profesor de studii democratice și martor direct al revoluțiilor din Europa de Est – inclusiv România 1989 – ea amintește că schimbările reale nu au fost niciodată complet „curate”.
„După căderea dictatorului naționalist sârb Milošević în 2000, că nu ar fi trebuit sparte ferestrele Parlamentului Serbiei. Dar dictatorii rareori cad fără ferestre sparte. Ceea ce contează cu adevărat este ce urmează.”, notează Mungiu-Pippdi.
De ce e importantă societatea civilă
Întrebarea-cheie pentru Venezuela nu este cine a provocat prăbușirea regimului, ci cum pot venezuelenii să își recâștige statul, fără a trece „de la un captor la altul” – fie el politic, economic sau criminal.
„Destabilizarea este benefică doar dacă conduce la sfârșitul capturării statului. Iar un stat capturat poate fi controlat la fel de ușor de interese petroliere internaționale, de carteluri de droguri sau de dictaturi ideologice.
Abordarea care a funcționat în mare parte în Europa de Est – la Budapesta, Praga, Varșovia, București, în statele baltice, în Georgia și, uneori, chiar în Kârgâzstan – a fost societatea civilă.
Atunci când un regim se prăbușește, trebuie să urmeze o masă rotundă:
în care sunt reprezentate interese diverse,
în care actorii politici și civici stau la aceeași masă,
în care țesătura socială și politică este reconstruită de jos în sus”, susține politologul.
România 1989, exemplul mobilizării decisive
Ea evocă momentul fugii lui Nicolae Ceaușescu, când „în mai puțin de două ore, întreaga Românie era în stradă”. „În România, eram mai puțin organizați decât Europa Centrală, dar esențial a fost ceea ce a urmat: îndepărtarea liderilor comuniști de la toate nivelurile și înlocuirea lor cu persoane alese din școli, fabrici, spitale și comunități locale. Așa, schimbarea devine reală”, notează ea.
Intervenția externă poate cataliza evenimentele, admite Mungiu-Pippidi, dar responsabilitatea fundamentală aparține societății venezuelene.
„Societatea civilă venezueleană nu ar trebui să aștepte să vadă ce intenționează să facă alții. Responsabilitatea și oportunitatea se află în interiorul țării. Societatea civilă trebuie să acționeze acum”, concluzionează politologul.
Comentează