Intervenția spectaculoasă a lui Donald Trump în Venezuela a realizat mult mai mult decât aducerea unui dictator corupt, brutal și narcotraficant în fața unei instanțe americane, un lucru pe care nu l-au putut realiza nici un număr de declarații despre drepturile omului, norme internaționale ori inculpări de către tribunalul penal internațional, scrie Peter Mandelson (fost ambasador britanic la Washington) în THE SPECTATOR, relatează Rador Radio România, analiză pe care o redăm mai jos.
Importanța gestului
A fost nevoie ca președintele Trump să decidă că e în interesul Americii să-l urce pe Nicolas Maduro în elicopter și să-l expedieze în fața justiției - iar acesta e adevărul teribil cu care sunt pe cale să se împace liderii politici ai Europei: Trump are și mijloacele necesare și voința politică de a acționa, iar ei nu le au.
Impotența geopolitică tot mai pronunțată a Europei pe scena mondială începe de acum să devină o problemă, iar reacțiile melodramatice în chestiunea Groenlandei confirmă această realitate brutală. Viitorul Groenlandei este greșit înțeles. Trump nu va „invada” insula. Nu are nevoie s-o facă. El e deja acolo. Ce se va întâmpla e că la un moment dat amenințarea reprezentată de China și Rusia la adresa securității arctice se va cristaliza în mințile europene, declarațiile lor teatrale despre „suveranitate” și viitorul NATO se vor estompa, iar locul le va fi luat de discuții serioase. SUA, Danemarca și ceilalți aliați vor aborda atunci împreună problema securizării adecvate a regiunii arctice, chestiune în care America va avea un rol, statut și implicare militară considerabil mai pronunțate.
Dar chestiunea și mai importantă e cum vor găsi cele două fațete ale monedei occidentale - America și Europa - o modalitate de a conviețui în această „Epocă a lui Trump”.
Această eră (după cum argumentam și în septembrie în prelegerea mea anuală de la Fundația Ditchley [organizează o conferință anuală pe tema relațiilor britanico-americane - n.trad.], Trump însuși reprezintă mai degrabă o consecință decât o cauză) începe să se acomodeze cu nenumăratele conflicte care se desfășoară în acest moment în lume. Gestionarea lor, pe lângă celelalte probleme și confruntări care se zăresc la orizont, e complicată de faptul că vreme îndelungată acel „sistem bazat pe reguli” îndrăgit de ministerele de externe, grupuri de reflecție și seminarii universitare nu a existat de facto.
Președintele Trump nu e vreun perturbator populist căruia i-a cășunat să-l distrugă; sistemul respectiv încetase să mai aibă sens încă dinainte ca Trump să fie ales. Nu a distrus el de unul singur „ordinea globală” postbelică: dacă aceasta a existat într-adevăr vreodată, atunci a început să se destrame în urmă cu două decenii, odată cu afirmarea Chinei drept mare putere contestatară a lumii unipolare coordonate de SUA. Sub Xi Jinping China nu mai este dispusă să accepte statutul de partener mai mic. Iar implicațiile acestei noi lumi bifurcate pot fi văzute în Ucraina, acolo unde Rusia colonialistă e sprijinită de forța diplomatică a Chinei, de tehnologia Iranului și de soldații Coreei de Nord.
În calitate de ambasador la Washington am avut prilejul de a observa îndeaproape cum a descifrat administrația Trump starea actuală a lumii și modul în care îi schimbă aceasta Americii perspectivele și rolul global. Mi-e teamă că, în opinia mea, liderii europeni nu s-au adaptat, nici măcar acum, la revoluția care deja s-a pornit. Ei se facă vinovați de o interpretare superficială care transformă principiul „America Mai Întâi” în „America De Una Singură”, chiar și în condițiile în care președintele Trump depune eforturi enorme pentru a opri războiul din Ucraina și a acționat deja decisiv pentru oprirea conflictului din Gaza, unde rămâne în continuare angajat privind implementarea unei cruciale „faze a doua”.
Europa e stupefiată
Europa e stupefiată de postările Casei Albe care se succed pe Truth Social, dar ignoră argumentele aflate în spatele acestora. Atunci când toate acele argumente au fost aduse la un loc în cadrul noii Strategii de Securitate Națională prezentate luna trecută de administrație, reacția Europei a fost una de oroare, acuzând că aliații Americii și-ar fi pierdut acest statut și că garanțiile de securitate furnizate de SUA Europei ar fi fost aruncate la gunoi.
Ce ar trebui să facă europenii în schimb ar fi să se întrebe de ce a decis America să facă o ajustare și cum pot ei, în calitate de aliați ai SUA, să amelioreze consecințele respectivei ajustări și să compenseze transferul de resurse americane către alte regiuni. Cu alte cuvinte, cum și când va înceta Europa să se mai bazeze exclusiv pe apărarea Americii și va începe să-și asume deplina răspundere militară și financiară, dincolo de vorbele frumoase - fiindcă deocamdată doar cu vorbe avem de a face în majoritatea cazurilor, cu excepția acelor viitoare „centre militare” pe care Londra și Parisul i le-au promis Kievului.
Reacții diverse
În prezent deliberările europene privind puterea militară concretă și forța diplomatică de încredere cu care ar trebui să contribuie la efortul occidental comun sunt mascate de tot soiul de răbufniri pe seama președintelui-șerif care refuză să respecte procedurile convenționale și manualul diplomatic tradițional. Liderii europeni trebuie să se întrebe dacă acest lucru se întâmplă pentru că e intrinsec greșit ca un președinte american să recurgă la acțiuni unilaterale de forță sau pentru că Trump și comportamentul lui declanșează un soi de reacție alergică specifică și instinctivă în capitalele Europei.
La Caracas am putut constata în weekend, ca și anul trecut cu uzina nucleară de la Fordow a Iranului, că Trump a realizat într-o singură zi mai mult decât a fost capabilă diplomația clasică să realizeze în decursul ultimului deceniu. Și e o stare de fapt care e probabil să persiste în Epoca Trump. Așadar, ce vor face aliații Americii: se vor folosi de puterea militară concretă și de fonduri concrete pentru a-și ameliora relevanța și influența sau vor continua să alunece spre irelevanță?
Interesele britanice și ale celorlalte democrații liberale rezidă în modul în care ne folosim de puterea americană pentru a continua să protejăm principiile Cartei ONU - chiar dacă nu întotdeauna la literă. Ceea ce presupune să acceptăm că abordarea decisivă a lui Trump în fața unor probleme din lumea reală e preferabilă văicărelilor și paraliziei induse de analiza excesivă care au caracterizat unele administrații americane precedente - și de fapt e preferabilă și blocajului și eschivărilor care caracterizează ONU, respectiv UE.
Între timp - și acesta e lucrul care ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult în Europa - reticența mișcării MAGA pentru „intervenționismul” extern se va cimenta și în paralel se va mări și presiunea asupra lui Trump pentru a se ocupa mai mult de nivelul de trai intern decât de politica externă. Să sperăm că acea presiune nu va reuși să-i abată lui Trump atenția de la Ucraina, Gaza și, după cum par a se așeza lucrurile pe făgaș, de la tranziția spre democrație a Iranului.
Comentează