La aproape opt ani de la momentul în care Gabriel Liiceanu legitima public sloganul „Muie PSD” ca formă de revoltă politică, argumentul revine, aproape intact, dintr-o direcție politică radical diferită. De această dată, nu din zona intelectualilor critici față de putere, ci din discursul unui deputat al SOS România, aflat în opoziție față de actuala guvernare.
În 2018, Liiceanu publica eseul „Înjurătura care ne unește”, în care apăra sloganul devenit viral chipurile nu ca vulgaritate, ci ca „adecvare exasperată” la degradarea vieții politice. În 2026, deputatul SOS de Bacău, Nini Pascalini, formulează un drept la replică în care susține, aproape în aceiași termeni, că înjurătura nu este scop, ci simbol, „o traducere brutal de sinceră” a raportului dintre putere și cetățeni.
„Nu vulgaritatea e problema, ci adecvarea”. Argumentul lui Liiceanu
În textul său din 2018, Liiceanu respingea ideea că sloganul „Muie PSD” ar fi o coborâre a nivelului dezbaterii publice. „Nu de vulgaritate este vorba”, scria el, „ci de adecvarea exasperată la aroganța, prostia și suficiența celor aflați la putere”. În logica sa, cuvântul devenea expresia unei rupturi totale între cetățeni și clasa politică.
Mai mult, Liiceanu susținea că expresia ar fi pe punctul de a căpăta „un destin istoric”, funcționând ca un catalizator simbolic al revoltei. „Înjurătura”, spunea el, „este exact pe măsura mizeriei morale pe care o desemnează”. În această cheie, sloganul nu mai era un derapaj, ci o reacție legitimă la degradarea discursului public.
Eseul mergea până la a resemantiza termenul vulgar, propunând o lectură simbolică și politică, tocmai pentru a-l scoate din zona obscenității brute și a-l plasa într-un registru de protest colectiv.
„Nu cuvântul e scopul, ci simbolul”. Replica lui Pascalini
În dreptul său la replică, deputatul SOS Nini Pascalini folosește un raționament aproape simetric. „Acel cuvânt nu a fost argumentul politic”, scrie el, insistând că „MUIE este ceea ce vor să dea mulți cetățeni politicienilor trădători”. Termenul, afirmă Pascalini, nu este concluzia discursului, ci expresia disprețului resimțit de populație.
Pascalini susține că a folosit deliberat acest cuvânt pentru a ilustra „nivelul de dispreț cu care actuala clasă conducătoare tratează românii”. „Când un popor este umilit economic, mințit electoral, sufocat birocratic și ignorat instituțional, limbajul tehnocratic nu mai produce reacție. Revolta, da”, afirmă deputatul.
Într-un pasaj care amintește direct de logica lui Liiceanu, Pascalini mută discuția de la limbaj la context: „Politica românească nu a devenit vulgară în momentul rostirii unui cuvânt. A devenit vulgară când pensionarii aleg între mâncare și medicamente, când tinerii pleacă din țară și când minciuna electorală a devenit normă”.
De la eseu la tribună. Aceeași justificare, altă miză
Pusă în oglindă, argumentația deputatului SOS reproduce aproape fidel structura justificativă din textul lui Liiceanu. În ambele cazuri, înjurătura este apărată ca reacție, nu ca intenție, ca simptom, nu ca boală, ca efect al degradării politice, nu ca sursă a ei.
În 2018, „înjurătura care ne unește” era prezentată ca o excepție istorică, un strigăt colectiv. În 2026, ea devine, în discursul SOS România, o unealtă recurentă, revendicată ca metodă de reprezentare a „milioanelor de români” care se simt disprețuiți.
Ceea ce era justificat în 2018 ca excepție ajunge normă în 2026, iar ceea ce era apărat ca semn al disperării devine stil politic. „Un cuvânt nu distruge democrația; ipocrizia, da”, scrie Pascalini, reluând, aproape literal, spiritul argumentului lui Liiceanu.
Astfel, peste ani și din tabere ideologice opuse, se conturează aceeași teză: înjurătura nu este problema, ci lumea care a făcut-o inevitabilă. Rămâne însă întrebarea dacă, odată ajunsă pe scena instituțională, „înjurătura care ne unește” nu începe, încet, să ne despartă.
Comentează