Europa a stat în anii '30 și a privit cum o ideologie ostilă își face prezența anunțată cu subiect și predicat - și a optat să nu o creadă. Europa face astăzi aceeași eroare de calcul și referitor la Iran, notează The Jerusaleem Post.
Lecția de pe 7 octombrie
Pe 7 octombrie 2023, ora 6:29 dimineața, Israelul a plătit prețul unei greșeli care n-a ținut de informare. A ținut de imaginație. Hamas și-a difuzat ani la rând intențiile fățiș: prin actul său fondator, prin paradele ei militare, prin tunelurile pe care și le-a săpat, prin rachetele pe care și le-a stocat. Nimeni nu a ratat mesajele. Eșecul îi revine voinței politice, care refuză să creadă că un inamic declarat vorbește serios.
Europa ar trebui să ia aminte la această greșeală. Fiindcă a mai comis-o și ea o dată.
Europa a stat în anii '30 și a privit cum o ideologie ostilă își face prezența anunțată cu subiect și predicat - și a optat să nu o creadă. A trimis diplomați, a semnat acorduri, și-a spus că a-i face pe plac inamicului e înțelept. N-a fost înțelept. A fost cea mai catastrofală eroare strategică a istoriei moderne - și era perfect evitabilă.
Europa face astăzi aceeași eroare de calcul și referitor la Iran. Declarațiile sunt la fel de explicite ca în anii '30: „Moarte Israelului! Moarte Americii! Moarte Occidentului!”
Nu sunt lozinci cu circuit închis, destinate exclusiv consumului intern. Sunt proclamații ale intenției strategice din partea unui regim care și-a petrecut patru decenii construindu-și o infrastructură pentru punerea în practică a acelei intenții, tot așa cum au făcut-o Hamas în Gaza, Hezbollah în Liban, Houthi în Yemen și rețelele de celule teroriste pe care serviciile secrete europene tot încearcă de ani și ani să le destructureze pe tăcute la Paris, Berlin, Copenhaga sau Tirana.
Întrebarea care se pune nu e dacă Europa înțelegere amenințarea. E dacă nu cumva Europa a decis, încă o dată, să o ignore.
Europa nu privește de pe margine - ea e deja în război
Haideți să vorbim sincer despre ce se petrece acum, în 2026, chiar la ușa Europei.
Drone de fabricație iraniană bombardează infrastructura civilă a Ucrainei. Aceasta nu este vreo acuzație; e realitatea confirmată de propriile evaluări ale unor servicii secrete din UE și de probele criminalistice ridicate de la locul bombardamentelor. Iranul este un beligerant activ într-un război purtat la periferia estică a continentului european.
Gruparea Houthi - înarmată, dirijată și sprijinită de Teheran - perturbă căile comerciale maritime din Marea Roșie, forțând vasele să ocolească întreaga Africă, și provocând astfel scumpiri pentru consumatorii și firmele europene. Aceasta nu e o problemă a Orientului Mijlociu. E un atac economic direct împotriva Europei, comis, la lumina zilei, de un interpus al Iranului.
Și, chiar la ele acasă, serviciile europene de spionaj sunt implicate în ultimii ani într-o cursă discretă contra comploturilor de asasinare și rețelelor teroriste controlate de Iran pe teritoriul european. Infrastructura [teroristă - n.trad.] există deja acolo. Intenția a fost deja probată, în mod repetat. Amenințarea nu mai e acum una importată; a devenit de ordin intern.
Acordul nuclear: un eșec construit pe bune intenții
Europa a investit un capital politic enorm în acordul nuclear cu Iranul (JCPOA). Intenția era aceea a unui dialog solid și a unor constrângeri verificabile, mai degrabă decât opțiunea izolării și a dezvoltării necontrolate. Însă rezultatul acordului necesită o evaluare sinceră.
Iranul a profitat de perioada relaxării sancțiunilor pentru a-și accelera programul de rachete balistice, deliberat exclus din acel acord. Nivelul îmbogățirii uraniului a crescut. Numărul centrifugelor a crescut. Rețeaua regională de interpuși - care nu a făcut vreodată obiectul acordului - s-a extins spectaculos în termeni de forță militară și influență politică. Ce a făcut JCPOA nu a fost să-i restricționeze Iranului ambițiile politice. Din contră, i-a oferit un spațiu economic de manevră pentru a și le pune în practică.
Iranul ca putere nucleară nu mai e de acum doar cel mai negativ scenariu teoretic. E traiectoria pe termen scurt a actualelor politici publice. Iar un Iran nuclear ar urma să funcționeze exact cum funcționează acum Coreea de Nord: operează imediat sub pragul confruntării directe, recurge la violență prin intermediul interpușilor pe care-i protejează și exportă tehnologie destabilizatoare oricui e dispus să plătească mai mult. Însă cu o diferență esențială: rachetele Iranului au lovit deja Ciprul. Capitalele europene nu sunt în afara razei lor de acțiune. Și nici n-au fost vreodată.
Israelul luptă în prima linie a acestei confruntări nu pentru că ar fi ales s-o facă, ci silit de geografie și de intențiile declarate ale inamicilor săi. A plătit cu sânge această poziție. Și ce nu a primit el în schimb - nu într-o măsură adecvată - e solidaritatea strategică a aliaților săi, care profită de pe urma aceleiași arhitecturi de securitate pe care Israelul o întreține.
Trei lucruri trebuie să se schimbe în politica europeană.
Europa trebuie să înceteze să mai condamne acțiunile armatei israeliene, condamnări care acționează precum un substitut al unei strategii coerente referitoare la Iran. Criticarea răspunsului coroborată cu ignorarea amenințării care l-a făcut necesar nu poate însemna neutralitate; e o politică pe care Teheranul o interpretează, pe bună dreptate, ca pe o invitație de a continua.
Europa trebuie să admită că JCPOA a eșuat și că este necesară o abordare nouă în privința ambițiilor nucleare iraniene - o abordare construită pe baza comportamentului verificat, iar nu a optimismului diplomatic.
Și Europa mai trebuie să recunoască faptul că supoziția existenței indefinite a garanțiilor de securitate americane - ba încă în contextul delimitării ei publice de deciziile americane și israeliene - nu e nici sustenabilă strategic și nici viabilă din punct de vedere politic la Washington.
Churchill, care a putut urmări în timp real cum Europa se acomoda cu agresiunea în anii '30, înțelegea perfect această dinamică de substrat: „Un conciliatorist este acela care hrănește un crocodil, în speranța că el va fi mâncat la urmă”.
Europa hrănește acest crocodil de ani și ani. Noi, de la Ierusalim, îl putem vedea cum devine tot mai flămând.
Comentează