Reînarmarea, cheltuielile sociale și tranziția verde pun o presiune tot mai mare pe bugetele europene, care au nevoie de resurse financiare semnificative. În condițiile în care deficitele cresc accelerat, o idee considerată până de curând depășită revine în prim-planul dezbaterilor: impozitarea marilor averi.
Nu mai este vorba doar despre un discurs populist, ci despre o posibilă măsură fiscală concretă, analizată la nivel înalt în instituțiile europene.
Parlamentul European pune problema pe masă
În decembrie 2025, Subcomisia pentru Afaceri Fiscale (FISC) a Parlamentului European a organizat o audiere publică dedicată exclusiv impozitării persoanelor cu averi foarte mari (UHNWI). Raportul aferent, elaborat de Serviciul de Cercetare al PE (EPRS), trasează clar direcţia: de la impozitarea veniturilor, către impozitarea averii însăşi.
Trei forţe converg simultan.
Prima: revenirea impozitului pe averea netă – o taxă anuală pe totalul activelor minus datorii. Spania este acum singurul stat UE cu un astfel de impozit, cu rate de până la 3,5% şi suprataxă de solidaritate peste 3 milioane EUR. Comisia Europeană aşteaptă un studiu dedicat în prima jumătate a lui 2026.
A doua: planul Zucman, prezentat la solicitarea preşedinţiei braziliene a G20 - un impozit minim coordonat de 2% pe averea persoanelor cu peste un miliard de dolari, cu potenţialul de a genera 250–380 miliarde USD anual.
A treia: escaladarea măsurilor anti-evitare: dispoziţii care vizează fluxurile de dividende prin societăţi holding şi consolidarea taxelor de ieşire (exit tax), implementabile la nivel de stat membru fără coordonare internaţională – ceea ce înseamnă o viteză de implementare mult mai mare.
Un impozit pe avere la nivel UE rămâne politic improbabil pe termen scurt – unanimitatea celor 27 este greu de obţinut. Dar retorica instituţională oferă acoperire politică statelor care vor să acţioneze singure. Şi asta deja se întâmplă, scrie zf.ro.
Europa deja acţionează
Direcţia comună este clară: taxarea capitalului şi a averii devine prioritară. Trei exemple vorbesc de la sine.
Marea Britanie a devenit cel mai elocvent studiu de caz. Abolirea regimului non-dom, creşterea impozitului pe câştigurile de capital la 24%, impozit pe moştenire de 40% peste un prag îngheţat până în 2031 – toate au produs un exod fără precedent: circa 16.500 de milionari proiectaţi să părăsească UK în 2025, record mondial absolut.
Belgia a introdus de la 1 ianuarie 2026 un impozit de 10% pe câştigurile din active financiare – acţiuni, obligaţiuni, fonduri, cripto. Schimbare de paradigmă într-o ţară care a rezistat decenii acestei tentaţii.
Spania a transformat impozitul „temporar” de solidaritate pe marile averi în măsură permanentă. Combinaţia impozitelor pe capital şi avere netă generează rate marginale efective de peste 100% – practic, o „confiscare” a randamentului real al investiţiei.
Şi la noi?
Deocamdată, România pare în zonă de confort: fără impozit pe averea netă, fără impozit pe donaţii, iar impozitul pe moştenire este practic inexistent – un singur procent pe imobilele transferate, doar dacă succesiunea nu e finalizată în doi ani. Câştigurile de capital: 1-3%. Pe hârtie, una dintre cele mai favorabile jurisdicţii din Europa pentru transferul inter-generaţional al averii.
Însă, cel mai probabil fundaţia acestui regim favorabil nu este soliditatea unei viziuni politice, ci absenţa unei mase critice de avere transferabilă.
Explicaţia poate fi demografică şi istorică. Averea privată din România a fost generată aproape integral după 1989. Antreprenorii care au construit sectorul privat în ultimii 35 de ani au acum 60–70 de ani. România nu a experimentat încă un transfer inter-generaţional masiv de avere. Prima generaţie de antreprenori post-comunişti se pregăteşte abia acum să transmită afacerile acumulate. Vorbim de miliarde de euro, iminente în următorii 10–15 ani.
Până acum, impozitul pe moştenire n-a fost prioritate politică pentru că nu exista materie impozabilă relevantă. Această realitate se poate schimba fundamental.
Semnalele sunt deja vizibile: impozitul pe dividende triplat în trei ani – de la 5% la 8% (2023), apoi la 16% (ianuarie 2026); impozit special de 0,3% pe imobilele rezidenţiale de mare valoare şi autoturismele de lux; regimul microîntreprinderilor sever restricţionat. Traiectoria e clară: consolidare fiscală, cu accent pe capital.
Argumentul politic pentru un impozit pe moştenire este extrem de potent în context de deficit bugetar. Taxarea averii „moştenite”, percepută ca „necâştigată”, e mult mai de acceptat, electoral, decât creşterea TVA-ului. Iar baza impozabilă – transferul inter-generaţional – ar putea fi o sursă fiscală majoră, încă neexploatată.
Mobilitatea capitalului: o realitate europeană
Piaţa răspunde deja. Un număr record de 142.000 de milionari sunt proiectaţi să se relocheze internaţional în 2025, cu beneficiari clari: Elveţia, Monaco, Italia, Cipru, EAU (până în martie 2026). Franţa, Spania şi Germania înregistrează pierderi nete de HNWI pentru prima dată într-un deceniu. Fenomenul nu e nou, dar amploarea sa actuală este fără precedent. Iar acest fenomen nu este o evitare fiscală, ci o gestiune raţională a riscului, exact ceea ce face orice investitor sofisticat.
Competiţia fiscală între jurisdicţii pentru atragerea capitalului privat rămâne intensă. Unele state europene au creat regimuri specifice pentru a atrage rezidenţi cu averi mari – impozitare forfetară, regimuri non-dom, scutiri pe câştigurile de capital – toate concurează pentru aceeaşi bază fiscală de contribuabili cu venituri ridicate. În paralel, instrumentele de drept privat – fundaţii de familie, trusturi, structuri holding, poliţe de asigurare de viaţă – sunt utilizate pe scară largă pentru planificare succesorală şi protecţia activelor.
Totuşi, cadrul european de transparenţă fiscală se consolidează rapid: directivele DAC, schimbul automat de informaţii (CRS), registrele beneficiarilor reali şi normele anti-evitare (ATAD) restrâng progresiv spaţiul de manevră. Orice strategie de reorganizare a averii trebuie construită pe substanţă economică reală şi pe conformitate deplină cu regulile anti-abuz, nu pe exploatarea lacunelor legislative.
Pentru antreprenorii din ţări precum România, unde regimul fiscal e încă relativ favorabil dar se poate deteriora rapid, timpul este variabila critică. Deciziile de structurare a averii – fie că vorbim de transferuri inter-generaţionale, diversificarea jurisdicţională sau guvernanţa familială – se iau cel mai eficient într-un mediu fiscal încă stabil, nu după ce presiunea legislativă a apărut.
Structură, nu speranţă
Era taxelor descrescătoare pe avere în Europa se încheie. Presiunile geopolitice, reînarmarea, cerinţele sociale şi retorica redistributivă creează un mediu în care capitalul concentrat devine ţintă fiscală legitimă politic.
Pentru România, convergenţa dintre un transfer generaţional de avere iminent şi un deficit bugetar cronic face ca eventualitatea unui impozit pe moştenire să fie luată serios în considerare în vederea structurării moştenirii. Antreprenorii care au construit economia post-comunistă au o fereastră pentru a-şi structura moştenirea într-un mod care să reziste noii realităţi fiscale.
Familiile care vor naviga cu succes acest mediu nu sunt cele care reacţionează cel mai rapid la fiecare măsură nouă. Sunt cele care şi-au construit arhitectura juridică şi fiscală pe fundaţii solide, înainte ca presiunea să apară.
Comentează