Apare o nouă și gravă controversă publică în jurul lui Laurențiu Beșu, fost polițist ajuns judecător și transferat recent în procuratură, devenit cunoscut după apariția în documentarul Recorder. România TV a obținut documente care arată că, la momentul intrării în magistratură, acesta nu ar fi îndeplinit condiția de vechime cerută de lege pentru categoria de candidați proveniți din poliția judiciară.
Demersul se sprijină pe trei răspunsuri oficiale comunicate în baza Legii 544/2001 de Consiliul Superior al Magistraturii, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Direcția Generală de Protecție Internă, răspunsuri care confirmă faptul că intervalul în care Beșu a avut efectiv calitatea relevantă pentru poliția judiciară ar fi fost sub pragul legal de cinci ani.
Cazul are și o componentă mediatică recentă, Beșu fiind prezentat ca „judecător vedetă” într-un documentar Recorder, apariție care a amplificat vizibilitatea și polarizarea în jurul său, inclusiv pe fondul discuțiilor despre mutarea lui în procuratură și despre ambițiile de carieră care i-au fost atribuite în spațiul public.
Cronologia: de la IPJ Giurgiu la DGIPI
În răspunsul către România TV, CSM arată că verificarea condiției de vechime s-a făcut pe baza documentelor de la dosar și a declarației candidatului, precizând că „documentele oficiale” au fost „adeverințele de vechime, coroborate cu declarația pe proprie răspundere” depusă la înscriere, în condițiile regulamentului aplicabil la acel moment.
Tot CSM consemnează, potrivit declarației pe proprie răspundere, că Beșu a activat ca „ofițer operativ” la IPJ Giurgiu în perioada 25.07.2001–15.08.2006, iar din 15.08.2006 a activat în cadrul Direcției Generale de Informații și Protecție Internă, fără ca din evidențele Consiliului să rezulte date despre activitățile desfășurate efectiv la DGIPI.
CSM mai indică faptul că Beșu a fost „desemnat organ de cercetare al poliției judiciare” printr-o dispoziție a conducerii IGPR, „conform avizului procurorului general” și contextualizează intrarea în vigoare a Legii 364/2004, actul normativ care condiționa desemnarea de obținerea unui aviz, detaliu care, în interpretarea România TV, ar fixa un început cert al calității de poliție judiciară abia în 2005.
PÎCCJ și DGPI: două repere care contrazic teza „cinci ani”
Parchetul General, printr-un răspuns semnat de procurorul general, confirmă existența avizului, arătând că Beșu „a obținut aviz favorabil” la 08.04.2005, iar „avizul nu a fost retras”, cu precizarea suplimentară că instituția „nu deține date” despre momentul încetării calității de organ de cercetare penală al poliției judiciare.
Acest tip de răspuns, care confirmă acordarea avizului, dar nu certifică durata efectivă a exercitării atribuțiilor de poliție judiciară, lasă deschisă întrebarea esențială ridicată de România TV: dacă avizul din 2005, coroborat cu schimbarea încadrării din 2006, poate produce, pe acte, vechimea de cinci ani cerută de lege pentru accesul în magistratură pe această filieră.
În oglindă, DGPI comunică explicit că, în perioada în care Beșu a lucrat în structurile predecesoare ale instituției, între 15.08.2006 și 31.03.2011, „nu a deținut aviz de poliție judiciară”, formulare care taie tocmai segmentul de timp care ar fi fost necesar pentru a construi vechimea minimă de cinci ani.
Comunicatul Curții de Apel București și replica lui Beșu
Disputa a fost alimentată și de episodul din decembrie 2025, când conducerea Curții de Apel București a emis un comunicat la o zi după difuzarea documentarului Recorder, în care l-a acuzat pe Beșu că manipulează contextul și a reluat îngrijorările apărute în spațiul mediatic privind trecutul său profesional, menționând că ar fi activat anterior ca „ofițer la doi și-un sfert” sau „SIPI”.
În replică, Beșu a recunoscut public că a activat în structuri de informații în perioada 2006–2011, afirmând că a menționat anual această perioadă în declarațiile depuse și că adeverința depusă la dosarul de concurs pentru admiterea în magistratură era emisă de DGPI, prezentând discuția drept o încercare de discreditare a persoanei sale.
Problema nu este însă nu simpla apartenență anterioară la o structură informativă, ci problema tehnică de eligibilitate. Dacă, în raport de condițiile legale pentru categoria „ofițer de poliție judiciară”, perioadele asumate și confirmate instituțional pot acoperi pragul de cinci ani, în condițiile în care chiar DGPI afirmă că, în intervalul 2006–2011, nu a existat aviz de poliție judiciară pentru activitatea la acea instituție.
În planul imaginii publice, apariția din documentarul Recorder și discursul critic atribuit lui Beșu au amplificat percepția că evoluția sa profesională nu este doar o chestiune de biografie, ci o temă de interes public, în special atunci când există suspiciuni că accesul în magistratură ar fi fost obținut pe baza unei verificări incomplete sau pe baza unei prezentări discutabile a vechimii relevante.
Ce spune legea despre „cinci ani” și unde se rupe filmul în documente
Punctul-cheie este standardul legal care, pentru admiterea în magistratură pe baza vechimii, cere o vechime în specialitate de cel puțin cinci ani pentru anumite categorii, inclusiv „ofițeri de poliție judiciară” cu studii juridice, iar Legea 364/2004, în vigoare la acel moment, condiționează poliția judiciară de desemnare și aviz. Din răspunsurile citate, există un reper cert pentru aviz în aprilie 2005, există o schimbare instituțională în august 2006, iar DGPI spune că în anii petrecuți în structura informativă nu a existat aviz de poliție judiciară, ceea ce, cel puțin la nivel de aparență documentară, lasă greu de construit o vechime de cinci ani ca poliție judiciară înainte de intrarea în magistratură.
CSM, în forma răspunsului reprodus, nu formulează o concluzie de tip „neîndeplinire a condiției”, dar admite că verificarea s-a bazat pe adeverințe și pe declarația candidatului, iar pentru perioada DGIPI nu are date despre activitățile desfășurate, ceea ce creează spațiu pentru întrebarea dacă instituția a putut valida, în mod efectiv, natura exactă a atribuțiilor din acei ani și caracterul lor de „specialitate” relevantă pentru condiția de concurs.
Posibile încadrări penale
Dacă se confirmă faptul că Laurențiu Beșu a folosit la înscriere înscrisuri ori declarații care prezentau neadevăruri esențiale pentru îndeplinirea condiției de vechime, discuția penală invocată frecvent în spațiul public se duce spre uzul de fals, atunci când este folosit un înscris neconform realității pentru a produce consecințe juridice, ori spre falsul în declarații, atunci când declarația pe proprie răspundere cuprinde date nereale determinante pentru admitere. Evident, orice acuzație penală rămâne condiționată de probarea elementului subiectiv și a caracterului esențial al informației pretins false.
În ceea ce privește rolul celor care au verificat, ar putea fi discutată ipoteza „instigării”, care presupune, în mod obișnuit, determinarea intenționată a altuia să comită o faptă prevăzută de legea penală.
Rămâne, în fine, o dispută sensibilă: prescripția. O interpretare vehiculată în astfel de controverse este că faptele „nu se prescriu” ușor, deoarece efectele unei numiri continuă să producă beneficii și în prezent, ceea ce ar transforma fapta într-una „continuă”. În dreptul penal, însă, simpla persistență a efectelor nu echivalează automat cu o infracțiune continuă, multe infracțiuni de fals fiind, de regulă, consumate la momentul declarației ori al folosirii actului. Totuși, pot exista situații în care folosiri repetate ale unor înscrisuri sau noi declarații depuse în proceduri ulterioare să genereze acte distincte și, implicit, termene de prescripție distincte, iar o eventuală dezbatere judiciară ar trebui să clarifice dacă există asemenea acte recente, cum se califică juridic și de când curg termenele aplicabile.
STIRIPESURSE.RO i-a solicitat un punct de vedere lui Laurențiu Beșu anterior publicării acestui articol. Explicațiile sale vor fi publicate imediat ce vor fi transmise.
Comentează