Submarinul sovietic K-278, cunoscut drept Komsomolets, emite material radioactiv din momentul în care s-a scufundat în 1989, deși torpilele cu focoase nucleare rezistă coroziunii.
Când a intrat în serviciu, în 1983, era mândria marinei Uniunii Sovietice. Komsomolets era unicat, cu un dublu corp din titan, care îi permitea să se scufunde la adâncimi mai mari decât orice alt submarin. Propulsorul său nuclear, alimentat cu plutoniu, îi asigura autonomie timp de ani, iar pe lângă zece torpile convenționale, transporta două focoase nucleare, scrie El Pais.
Pe 7 aprilie 1989, în apele Mării Norvegiei, un incendiu a izbucnit în compartimentul 7. Flăcările s-au răspândit prin tuburile de ventilație către compartimentele adiacente, ceea ce a obligat echipajul să iasă la suprafață, pentru ca submarinul să se scufunde ulterior în apropierea insulei Bjørnøya, în arhipelagul Svalbard. 42 de membri ai echipajului au murit, majoritatea din cauza apei înghețate, iar doar 27 au supraviețuit.
O amenințare tăcută la 1.667 metri adâncime
Acum, la 1.667 metri adâncime, Komsomolets reprezintă o amenințare din adâncuri, avertizează un nou studiu.
„Conform uneia dintre primele cercetări rusești, materialul nuclear din focoase a intrat în contact cu apa de mare din cauza deteriorării torpilelor în momentul scufundării”, explică Justin Gwynn, cercetător senior la Autoritatea Norvegiană pentru Siguranța Nucleară și Radiologică.
Operațiunile sovietice de sigilare după accident
Imediat după accident, în plină Război Rece, sovieticii au organizat mai multe misiuni cu submersibilele MIR pentru a inspecta starea submarinului. La scurt timp după dezastrul de la Cernobîl, era crucial să se liniștească temerile.
„Aceasta a determinat rușii să acopere fisurile de pe ambele părți ale compartimentului torpilelor, să sigileze alte deschideri, să umple golurile și să sigileze tuburile lansatoare de torpile. Și au folosit titan pentru aceasta”.
Monitorizare internațională și starea epavei
Gwynn este autorul principal al raportului despre penultima misiune la Komsomolets. După misiunile inițiale sovietice și rusești, norvegienii au preluat supravegherea submarinului scufundat. Revista științifică PNAS publică concluziile principale ale acelei operațiuni.
K-278 se află și astăzi pe fundul mării, cu trei metri înfipți în nisip. Deși structura este în mare parte intactă, s-au observat daune serioase la prova și pe puntea superioară, exact în zona compartimentului torpilelor.
„Nu am găsit urme de plutoniu apt pentru arme nucleare în probele de apă sau sedimente prelevate lângă submarin”, subliniază Gwynn.
Niveluri alarmante de radioactivitate
Totuși, într-una dintre scufundări, cercetătorii au observat distorsiuni în coloana de apă deasupra tubului de ventilație al compartimentului motor.
Analizele au arătat niveluri de radioactivitate sute de mii de ori peste normal: 398 kBq/m³ de stronțiu-90 și 792 kBq/m³ de cesiu-137, ambele rezultate din fisiunea plutoniului și uraniului care alimentau reactorul Komsomolets. Pentru referință, aceste valori depășesc de peste 400.000 și, respectiv, 800.000, nivelurile normale din Marea Norvegiei, chiar dacă situația s-a îmbunătățit de la scufundarea submarinului.
Impact limitat asupra vieții marine
În privința impactului asupra vieții marine, Hilde Elise Heldal, cercetătoare la Institutul Norvegian de Cercetări Marine, afirmă:
„În unele probe prelevate de pe ambele părți ale submarinului, am detectat concentrații scăzute de cesiu-137, probabil datorită emisiilor continue, dar nu se așteaptă ca aceste niveluri să afecteze organismele.”
Observațiile arată chiar că casco-ul submarinului este acoperit de o fină peliculă de organisme marine.
Cercetătorii au constatat, de asemenea, că combustibilul reactorului se corodează. Uranul și plutoniul din reactoare sunt comprimate în cilindri inserați în tuburi metalice, de obicei din circuit, iar degradarea acestor structuri poate duce la eliberarea materialului nuclear.
Radioactivitatea din oceane: o problemă globală
„În toate oceanele există cantități mici de radioactivitate, nu doar la suprafață”, explică Nuria Casacuberta, cercetătoare în oceanografie fizică la Școala Politehnică Federală din Zürich.
„Cesiu-137, stronțiu-90, uraniu-235, plutoniu-240… toate sunt produse industriale, aproape inexistente în natură. Orice atom detectat este, aproape întotdeauna, de origine artificială.”
Cea mai mare parte a radioactivității din oceane provine din testele nucleare din anii ’60 și ’70, efectuate în atolul Bikini și în arhipelagul Novaya Zemlya. Alte surse includ deversările autorizate ale centralelor de reprocesare La Hague (Franța) și Sellafield (Marea Britanie), precum și scurgerile de la Komsomolets și alte două submarine sovietice scufundate în Arctica rusă după retragerea lor din serviciu.
În acest calcul nu este inclus submarinul Kursk, scufundat în 2000.
Ce se întâmplă cu focoasele nucleare
Rămâne de văzut ce se va întâmpla cu cele două torpile nucleare.
„Au fost sigilate cu plăci de titan, iar măsurătorile indică că sigilarea funcționează în continuare”, notează Casacuberta.
„Nu putem specula dacă se poate recupera ceva. Cert este că nu s-au găsit indicii de plutoniu apt pentru arme nucleare în jurul submarinului”, concluzionează Gwynn.
Cercetările vor continua pentru a monitoriza evoluția vechiului submarin sovietic.
Comentează